Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI





télécharger 1.58 Mb.
titreIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI
page10/30
date de publication13.10.2016
taille1.58 Mb.
typeDocumentos
h.20-bal.com > histoire > Documentos
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   30

2. Bucureştiul – de la mit la realitate
Identitatea comunistă se defineşte, la Mircea Cărtărescu, prin trăsături proprii, legate ombilical, de oraşul natal. Această identitate se exprimă prin atitudinea oamenilor, mentalitatea şi comportamentul colectiv redus la automatisme, ca rezultat al propagandei şi manipulării. Autorul „utilizează limbajul pentru a face găuri în realitate şi pentru a pune natura între paranteze” [Codrescu, 2009: 17], conturând, în acest fel, imaginea unei lumi-marionetă, constrânsă, în final, la lupta pentru supravieţuire.

Construirea identității este strâns corelată de alte două procese: cunoașterea socială (capacitatea indivizilor de a se înscrie într-un sistem de relații sociale primind și procesând informații despre ceilalți pe baza unor scheme cognitive), construirea atributelor, a explicațiilor în legătură cu acele cauze care au produs un eveniment. Indivizii posedă o identitate multiplă, complexă și variabilă: „Putem să completăm şi să spunem că identitatea este un discurs pertinent despre apartenenţe cu sens” [Boari, 2009: 41]. Se poate vorbi de măști sociale: un comportament sau un altul.

Supus timpului în care trăieşte, individul este nevoit să se (auto)modeleze pentru a se putea încadra în patul procustian al societăţii în care vieţuieşte. Astfel, se explică permanenta raportare la oraş şi la epoca socialistă. Cele două coordonate axiale, făcând parte din realitatea multidimensională alături de limbă, trăirile umane, obiceiuri şi angoase, sunt importante pentru înţelegerea identităţii personale şi colective. Contextul ideologic şi cultural pe care îl exploatează Mircea Cărtărescu reflectă o identitate tendenţială, inventată şi construită de comunişti şi asumată, fără drept de apel, de către indivizi. Spaţiul bucureştean este convertit într-o imensă maşinărie de fabricat roboţi, lipsiţi de voinţă proprie, pe care autorul încearcă să-i salveze într-un univers paralel – ficţiunea: „A pune lumea între paranteze sau între ghilimele este o modalitate foarte eficientă de a o şterge, oricât de dragă ne-ar fi. Înlocuim sălbăticia cu autoreflectare şi depunem eforturi uriaşe (şi virtuale) pentru a face acest sensorium autoreflexiv să pară demiurgic şi divers precum natura” [Codrescu, 2009: 16].

Procesul de creaţie al identităţii comuniste poate fi urmărit în roman prin tehnica flashbackului, atribuită personajului feminin, împovărat de grija zilei de mâine. Părinţii lui Mircea au crezut în idealurile prefigurate de comunişti şi, în zorii noii epoci, şi-au construit un cămin. Promisiunile unui viitor mai bun au constituit speranţa unui trai decent şi a unei perspective înfloritoare:
Comunismul şi-a desfăşurat energiile în slujba raţiunii, ordinii, a unei taxonomii sociale pe înţelesul tuturor, a structurilor predictibile şi crearea omului nou. [...] Omul nou era un muncitor care se purta cumsecade, care avea să fie, în cele din urmă, atât de bine dotat cu cele materiale, încât lumea însăşi avea a deveni postumană, o fiinţă căreia toată natura, rafinată sau motorizată, avea să-i cânte osanale [Codrescu, 2009: 19].
Iată ce-şi aminteşte Marioara despre anii tinereţii, când nu era nevoită să stea la cozi infernale sau să se afle în situaţia de a nu avea ce pune pe masă familiei: „«Păi ce, era ca acum? Să nu mai aibă omu' ce să pună în gură? Era de toate pe atunci, ţii minte, mamă? Nu stăteam ca acum, la cozi, de la patru dimineaţa, şi să nu mai apuci. Ne duceam ca boierii, când ni se termina mâncarea-n frigider»” [Cărtărescu, 2007: 939]. Din tonul ei indignat răzbate nu numai nemulţumirea, ci şi încrederea înşelată, faptul că au fost minţiţi cu atâta nonşalanţă şi, apoi, lăsaţi de izbelişte. Iluzia prosperităţii fusese momeala anilor '60, când muncitorimea avusese acces la tot ceea ce visase, în special satisfacţia instinctului primar al foamei: „prin 1960, când au apărut autoservirile... Ăla fusese paradisul lor” [Ibidem: 938]. Cu timpul însă, paradisul a făcut loc infernului şi se ajunge la realitatea în care „Nimeni nu mai vorbeşte decât despre mâncare. Până şi macaroanele cu marmeladă de după război li se par acum bune” [Ibidem]. Filtrat prin stomac, comunismul capătă chipul monstruos al foametei, frigului şi deznădejdii, deşi promisese poporului orânduirea ideală. Crezul celor mulţi era unul singur: „Comunismul avea să fie în mod sigur viitorul omenirii!” [Ibidem: 612].

Seduşi până la orbire de o fata morgana comunistă, bucureştenii participau cu tot sufletul la defilările fastuoase din ziua de 23 august. Ritualul se repeta cu sfinţenie în fiecare an, de aceea Mircea îl rememorează cu exactitate în roman: copil fiind, era trezit de la 6 dimineaţa în ziua defilării. Deschidea fereastra camerei din Ştefan cel Mare şi, „încă buimac de somn” [Ibidem: 777], se alia părinţilor, contemplând împreună carnavalul multicolor, cu o structură riguros respectată în funcţie de fabricile şi uzinele de provenienţă. Fiecare îşi etala pancartele ce evidenţiau realizările cuantificate în cifre şi grafice, strigând urale, într-o curgere monotonă, care îl plictisea pe copil, dar nu voia să renunţe. Coloana militară încheia defilarea şi asta îl încânta pe copil: „Mircişor era în culmea fericirii” [Ibidem]. Aceste carnavaluri comuniste ar putea fi apreciate drept „nişte minirevoluţii, diferite de cele adevărate, doar prin lipsa armelor, disciplinei şi treziei” [Codrescu, 2009: 35], prefigurând, în subtext, adevărata revoluţie.

Dacă într-o primă fază comunismul a oferit oamenilor calea spre o viaţă mai bună şi progres, treptat masificarea îi confruntă cu riscul de a-şi pierde individualitatea şi identitatea. Sărăcia devine factorul principal care seacă rezerva de energie a oamenilor, ce trebuie să se lupte pentru a supravieţui, înfruntând zilnic cozi infernale, umilinţa, frigul, conformismul (raţia de alimente): „Sărăcia însăşi a devenit artă” [Codrescu, 2009: 30]. Şi această sărăcie începe din bucătărie, sanctuarul matern, pe care Mircea îl percepe ca pe un spaţiu lugubru: „când am reintrat în bucătărie, am avut impresia că intru într-o hrubă sinistră” [Ibidem: 83]. Sinistra încăpere ne reaminteşte de vechea locuinţă din Silistra, o cameră insalubră, cu ciment pe jos, unde Mircea îşi petrecuse prima copilărie. Apoi, s-au mutat şi, de la fereastra apartamentului din Ştefan cel Mare, copilul a contemplat cu duioşie panorama oraşului, fascinat de luminile ce-l împodobeau noaptea.

Pe fundalul sărăciei generalizate, Bucureştiul pierde din imaginea feerică descrisă de Mircişor. Pentru copilul devenit matur „oraşul căpătase un aer de periferie” [Ibidem: 84]. Bucureştiul „a îndurat megalomania lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, care au dus ţara la sapă de lemn, construind un urieşesc palat pe locul unde, până nu demult, stătuseră străzi şi biserici” [Codrescu, 2009: 157]. Priveliştea dezolantă provine din aglomeraţia furnicarului de oameni înghesuiţi în blocurile cenuşii, identice ca arhitectură şi camuflându-se unul pe celălalt, dar, totodată, reflectându-se ca într-o oglindă imensă: „nici oraşul nu se putea zări, geamăn obscurizat, din spatele blocului de peste şosea, cel mai banal, cel mai hidos bloc muncitoresc, cu fierul balcoanelor deja ruginit, cu rufe atârnând pe frânghii şi o populaţie tristă agitându-se-n obscuritatea odăilor asemenea unor livide insecte sociale. Acum m-am întors cu adevărat acasă” [Cărtărescu, 2007: 536]. Cuvântul de ordine devine masificarea, realizată prin uniformizarea destinelor şi lipsa de libertate.

Ieşită din tipare, Casa Poporului violentează privirea, oferind un spectacol grotesc celui care încearcă să cucerească libertatea doar cu puterea oculară: „fereastra ovală, ce nu putea cuprinde trupul obez al Casei Poporului” [Ibidem: 542]. Ochiul individului se izbeşte mereu de graniţele impuse: însuşi orizontul îi fusese limitat, nu mai putea contempla nemărginirea, ci era nevoit să spioneze în casele vecinilor a căror ferestre erau atât de apropiate: „Prin geamurile blocurilor muncitoreşti, «cutiile de chibrituri», cum erau numite se zăreau bărbaţi şi femei orbecăind, somnambulic, în jurul stropului de aur al vreunei lumânări. Privit de sus, în acele momente, Bucureştiul se arăta dintre nori de zăpadă ca un sat foarte întins, vizibil doar prin slabe licăriri de opaiţe” [Ibidem: 933 – 934]. Se produce astfel o minimalizare a fiinţei umane, captivă între pereţii sumbri, indiscreţi şi obligată să-şi asume lipsurile.

Lipsiţi de orizont, oamenii refuză să mai comunice între ei. Totul pare a se subînţelege, la nivel nonverbal sau paraverbal: „oamenii în paltoane vechi nu vorbeau între ei. Înghesuiţi uni-n alţii, suflându-şi în faţă, unul altuia, aburii toamnei adânci [...] tăceau cu toţii, cu feţe livide, cu buze vinete, cu linii adânci, negre ca de cărbune, între sprâncene. Căci ce-ar fi putut să-şi spună?” [Ibidem: 538]. Uniţi de aceeaşi soartă potrivnică, s-au baricadat în suferinţă şi se folosesc de tăcere ca de o armă de temut. Le era frică să rostească cu voce tare chinul îndurat sau vreo nemulţumire, căci, la tot pasul, se infiltraseră Securiştii, cei ce impuneau respectarea legii. Teama de a fi închişi şi torturaţi domina sufletul acelor oameni nevinovaţi, care se mulţumeau să privească: „Nu erau culori de camuflaj, ci de avertizare, ţipătoare şi incredibile ale unei fiare altfel atât de confundată cu mediul, încât puteai să te întrebi dacă Securitatea, stăpâna lumii, nu era altceva, în cele din urmă, decât înseşi mulţimile sumbre, scufundate în frică, frică bestială şi fără obiect. Dacă nu cumva era în noi, dacă nu era răul, noaptea şi teroarea din noi” [Ibidem: 541]. Incomunicarea desemnează teama acestei majorităţi faţă de puterea comunistă, teroarea generată de sentimentul că răzvrătirea de orice fel ar putea conduce spre consecinţe grave.

Comunismul îi îndepărtase pe oameni şi de Dumnezeu. Mircea îşi aminteşte cum mama sa încerca să păstreze legătura cu sacrul în ciuda riscurilor la care se expunea. Cu prilejul sărbătorii de Paşte, Marioara înroşea, pe ascuns, câteva ouă, şi în ziua cea mare voia să ciocnească un ou cu familia. Soţul ei, Costel, adept împătimit al ideologiei comuniste, refuza ritualul şi, de fiecare dată se isca o dispută: „«Hai, mă, păgânule, ce-are dacă zici şi tu, ca oamenii Adevărat a-nviat? E aşa, o tradiţie, parcă trebuie să crezi?» Mereu ieşea scandal de la ciocnitul ouălor, şi ziua de paşti, care-ncepea aşa de frumos, se irosea până la urmă întotdeauna” [Ibidem: 650]. Lumina Învierii era întunecată de o credinţă falsă, pe care Costel nu voia să o trădeze şi familia a trebuit să o respecte, ciocnind ouăle în tăcere, fără să mai spună nimic. Pactul tăcerii fusese încheiat chiar şi în cadrul familial restrâns. Lipsa comunicării conduce spre cea a individualizării prin cuvânt, pentru că „individul apare în măsura în care se distinge de alt individ” [Buber, 1992: 89]. Neexprimându-şi propriile gânduri, omul se interiorizează şi afişează doar o mască, ce-i ascunde adevăratele trăiri.

Regimul la care erau supuşi cetăţenii spre finele epocii comuniste pare a echivala cu unul de exterminare. Câteva frânturi din amintirile lui Mircea descriu cu prisosinţă o situaţie alarmantă, care, nouă, celor care n-am trecut prin astfel de momente, ni se pare ireală, greu de imaginat. Întreaga povară apasă umerii mamei, gospodina ce trebuie să pregătească familiei de mâncare. Reacţia acesteia, când îşi dă seama că pusese în tigaie carne de vier, nu necesită mai multe cuvinte: „Se întorsese atunci lividă, cu lacrimi în ochi, aruncase carnea şi aerisise bine: «Bată-i Dumnezeu să-i bată, ne-au dat carne de vier!»” [Ibidem: 570]. Lipsa totală de respect faţă de populaţie indignează şi depăşeşte puterea de înţelegere a femeii simple, a cărei nădejde rămâne tot la Dumnezeu.

Situaţia se agravează de la an la an şi oamenii ajung să se confrunte cu disperarea. Raţia alimentară se tot diminuează, până la limita subumanului. Simţind cuţitul la os, oamenilor li se dezleagă limba şi încearcă, prin ironie, să depăşească stările-limită: „o vorbă auzită pe la cozi, că ea face mereu supă din patru pui: pui apă, pui sare, şi pui nu mai pui...” [Ibidem: 936]. Ca tot românul, care face haz de necaz, Marioara îşi însuşeşte replica sarcastică ce descria imposibilitatea de a mai face faţă în bucătărie. Goana după alimente dezumanizează fiinţa umană, întorcând-o în preistorie: hrana trebuie din nou vânată, stând la cozi interminabile, alergând de la un magazin la altul şi, în final, mulţumindu-te cu resturi: „În fiecare dimineaţă dispare undeva. Se-ntoarce vânătă, cu cearcăne la ochi. Chiar dacă vine cu o pungă de gheare şi gâturi, chiar dacă i-a reuşit minunea asta, tot se uită-n jur rătăcit şi rău: ne-a adus crăpelniţă, să-ndopăm în noi, ce ştim noi ce-a-nsemnat coada asta, de la cinci dimineaţa până la... uite, a aproape douăsprezece. Fir-ar al naibii de nenorociţi, ce crede ei că mănâncă lumea?” [Ibidem: 936 – 937]. Femeia duce o existenţă de coşmar, trăind un lamento continuu, cu o tonalitate crescendo de la văicăreală la teroare şi groază: totul era dat la export, iar pentru mulţime nu rămâneau decât „solzii aştia ca de reptilă ce omoară lumea” [Ibidem: 937], telemea cu gust puţin rânced (o dată pe lună), având o textură elastică parcă ar fi fost din cauciuc, pâine cu iz de motorină (datorită condiţiilor insalubre în care era transportată).

Drama oamenilor ia forma unor cozi fără sfârşit, la care se-nghesuie neputincioşi pentru a prinde o bucată de pâine. Nu contează sexul, vârsta, frigul sau oboseala, ci primează foamea. Instinctul de supravieţuire e mai presus de orice: „Pe platformă, la Teiul Doamnei, e coadă la pâine. Să tot fie sute de inşi, între care şi femei, şi copii de şapte-opt ani. E frig de crapă pietrele. Toţi au sacoşe lăsate jos, între picioare, şi-şi ţin mâinile-n buzunare” [Ibidem: 974]. Tabloul jalnic înfăţişează înverşunarea animalică de care fiinţa umană dă dovadă în situaţii-limită. Frigul pare a anihila celelalte simţăminte omeneşti (umilinţa, mila, iubirea faţă de aproape, generozitatea, respectul).Concluzia drastică la care ajunge Marioară înspăimântă: „Numai mamă să nu fii în ziua de azi” [Ibidem: 939]. Tânguirea ei însumează toată suferinţa îndurată de-a lungul anilor de criză pentru a putea asigura hrana zilnică soţului şi fiului ei. Zbaterea neputincioasă o face să-şi renege statutul de mamă, convinsă fiind de inutilitatea unei astfel de existenţe.

Aceasta era imaginea vieţii din Bucureşti în anul 1989: foamete, frig, umilinţă. Când resemnarea de peste ani se transformă în revoltă, îşi face apariţia Revoluţia, acea fiinţă fabuloasă pe care cei obidiţi nici nu îndrăznesc s-o privească la început: „cei rămaşi la cozi peste noapte, la umplut butelii, la carne sau la brânză, înghesuiţi unii-n alţii ca să nu moară de frig, priviră o clipă spre cer, dar fie durerea din cefe, fie frigul pustiitor, fie resemnarea de ocnaşi ce li se zărea în ochi le aplecă iarăşi, adânc, creştetele la pământ” [Ibidem: 935]. Autorul revine la arhetipul matern pentru a descrie Apocalipsa şi, implicit, eliberarea de sub teroarea comunistă.

Este valorificat sensul nefast al arhetipului, mama care trezeşte teama. Noua ipostază îl readuce în prim plan pe Mircea, personajul care va percepe cu alţi ochi panorama Bucureştiului de la înfiinţare până în ziua Revoluţiei. Schimbarea de perspectivă provine din felul în care este privit acum oraşul: nu de la geamul apartamentului, ci printr-o analiză atentă de deasupra, ca şi cum ar fi executat planuri topografice ale oraşului de altădată, din perioada interbelică şi de acum. Ochiul critic şi obiectiv înregistrează în detaliu schimbările suferite de oraşul matern: „Din oraşu-ăsta rămăsese acum doar ce localnicii numeau «centrul istoric»: trei străduţe pe patru, cu case înfiorător ruinate, cu piatra cubică smulsă, cu maidane pe care se aruncau carcase de frigider, pisici moarte şi cârpe-mpuţite” [Ibidem: 1149]. Peisajul de mahala predomină, fiind subliniat urâtul, mizeria, ruinele în care se complac locuitorii.

Modificată esenţial, imaginea oraşului se transformă într-o mamă devoratoare, care vrea să-şi mutileze pruncii, înghesuindu-i în locuinţe insalubre, cu aspect carceral: „se-ntind noile cartiere muncitoreşti, ridicate în ritm tot mai accelerat pentru oamenii muncii după 1950, dovadă a grijii pentru om a Partidului clasei muncitoare. Hectare de blocuri, toate făcute de-o mamă şi de-un tată, cutii de chibrituri în care n-ai loc să te-ntorci, celule de beton cu plafoane ce parcă se prăbuşesc peste tine, strivindu-te de viu” [Ibidem: 1151]. Tendinţa de uniformizare primează, influenţând decisiv destinele unor oameni ce se fac vinovaţi de ingenuitate şi credulitate. Nu vorbim aici de o mamă personală, ci de una universală, marea mumă caracterizată prin răutate şi obscuritate. Proprietăţile materne faste au fost înlocuite de ceea ce este dăunător, dătător de involuţie, sterilitate şi aplatizare. Oraşul-mamă s-a prefăcut în prăpastia ce a sedus, apoi a înghiţit destinele locuitorilor lui.

Deşi surprinzătoare, imaginea Revoluţiei profilată în Aripa dreaptă pare a fi tot o extensie a arhetipului matern. Înfăţişându-se asemenea marii mume, cu o statură hiperbolizată, Revoluţia îşi face apariţia pe străzile Bucureştiului pentru a ocroti parcă locuitorii înfriguraţi şi înfometaţi, dar şi pentru a-i deştepta. Fiinţa fabuloasă vine să aducă lumina libertăţii într-o lume în care domnea întunericul. Scriitorul a înfăţişat Revoluţia ca „mama, forma (s.a.), în care e cuprins tot ceea ce există” [Jung, 2003: 109], adică toţi oamenii cărora le ajunsese cuţitul la os sub dictatura ceauşistă. În opoziţie cu ea, bărbaţii ieşiţi în stradă sunt echivalentul tatălui, ce „reprezintă dinamica (s.a.) arhetipului, căci acesta este şi formă, şi energie” [Ibidem]. Prin această imagine a Revoluţiei, arhetipul marii mume cade definitiv în profan şi pierde orice atribut sacru, care i-ar asigura supravieţuirea în lumea postmodernă. Visele, fantasmele şi viziunile contemporanilor nu mai stau sub incidenţa arhetipurilor, ci a sexualităţii şi a unei mitologii reinventate, care şi-a pierdut aspectul originar. Aparţinând valorii supreme a sufletului uman, arhetipul matern constituie esenţa individului, de care nu se poate aliena decât temporar, dar la care revine pentru a-şi recăpăta unitatea.

Mama devoratoare şi-a mutilat copiii: pe străzile oraşului a curs mult sânge. Oamenii vinovaţi de credulitate, o masă îndobitocită de utopia comunistă, au înfruntat, tot în tăcere, gloanţele ucigaşe: „Cuvântul sângeroasă (s.a.) rămâne în afara ghilimelelor, dar revoluţie va rămâne permanent între ele, ca un spectacol dada exemplar, care a presupus, din nefericire, cadavre adevărate” [Codrescu, 2009: 155]. Comuniştii impuseseră o realitate mizerabilă, acceptată, timp de decenii, de un întreg popor, incapabil de autoapărare. Totuşi, teama de anihilare i-a făcut să reacţioneze printr-un gest îndrăzneţ – Revoluţia – învăluit de autor într-o aură arhetipală, oferind posibilitatea detaşării de un discurs identitar redactat explicit.
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   30

similaire:

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSaint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée...
«Saint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée et croisée de deux cités portuaires de part et d’autre de l’Atlantique...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Pleins feux sur Halloween !
«Horror Nights», du 26 septembre au 1er novembre est un rendez-vous incontournable !

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Le plein de nouveautés !
«Beautiful Europe» créé l’événement et invite à la rêverie ! Sur un écran à 360°, 11 projecteurs surpuissants, accompagnés de son...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconUne nouvelle plateforme ludique et éducative en ligne
«kit de démarrage» plein de surprises. La carte de membre de l'Europa-Park junior club est disponible dans des magasins du parc désignés...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconProgramme de recherche «Les figures de l’intermédiation marchande...
«[…]En fait, Yvan Debbasch passe en revue toutes les Echelles méditerranéennes, et ce sont les conditions générales du commerce entre...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI icon«Les Entretiens de l’Excellence» Le Club XXI e siècle organise en partenariat avec Sciences-Po
«Le modèle français de promotion sociale est toujours valable et opérant. Contrairement à ce que l’on peut entendre, l’ascenseur...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSitué à Waldkirch en Forêt-Noire, mack rides voit le jour en 1780....
«Gastronomie» et «Marketing» d’Europa-Park. Au cours de leurs études, Michael et Thomas Mack ont acquis une formation internationale...






Tous droits réservés. Copyright © 2016
contacts
h.20-bal.com