Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI





télécharger 1.58 Mb.
titreIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI
page16/30
date de publication13.10.2016
taille1.58 Mb.
typeDocumentos
h.20-bal.com > histoire > Documentos
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   30

Note
[1] L.Trenard, Mentalités et stereotypes, Limoges, 1978, apud Simona Nicoară, Toader Nicoară, Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria şi noile paradigme ale cunoaşterii, Presa Universitară Clujeană/ Mesagerul, Cluj-Napoca,1996, pp. 199-200.

[2] Cel mai mare dintre frații Karamazov – ofițerul cu o viață dezordonată – este dus de către tatăl său la un monah cu aură de sfânt, Zosima și are parte de o experiență neașteptată atunci când sfântul, într-un gest de umilință și compasiune, se prosternează la picioarele sale, gest profetic ce anticipează drama viitoare. Nu peste foarte multă vreme, este acuzat de asasinarea tatălui său și trimis în Siberia să ispășească o pedeapsă pentru care nu se făcea vinovat, situație pe care o acceptă fără murmur.
Bibliografie
Alexandrescu, Sorin, Le paradoxe roumain, în Identitate/alteritate în spaţiul cultural românesc, Ed. Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iași, 1996, pp. 11-20

Breban, Nicolae, Riscul în cultură, Polirom, Iași, 1997

Breban, Nicolae, Spiritul românesc în fața unei dictaturi, ed. a IV-a, Ideea Europeană, București, 2006 (a)

Breban, Nicolae, Vinovați fără vină. Vinovăția românească, Ideea Europeană, București, 2006 (b)

Breban, Nicolae, Profeții despre prezent. Elogiul morții, Editura Polirom, Iași, 2009

Buciu, Victor Marian, Voința și puterea de creație. Opera lui Nicolae Breban, Ideea Europeană, București, 2009

Carcassonne, Marie, „Sens, temps et affects dans des récits de vie recueillis en interaction”, în Vox Poetica, 1/11/2007, URL: http://www.vox‐poetica.org/t/pas/carcassonne.html

Crihană, Alina Daniela, Scriitorul postbelic și „teroarea istoriei”. Dileme și (re)construcții identitare în povestirile vieții, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013

Deciu, Andreea, Nostalgiile identității, Dacia, Cluj-Napoca, 2001

Lazăr, Florin, « Nicolae Breban - o poetică a dublei temporalități » , în Steaua, no 10-11, octombrie-noiembrie 2011

Mușat, Carmen, Strategiile subversiunii. Descriere și narațiune în proza postmodernă românească, Paralela 45, Pitești, 2002

Ricœur, Paul, Soi-même comme un autre, Seuil, Paris, 1999

Călătoria interioară în spaţiul exilului – Dumitru Ţepeneag: Un român la Paris
Drd. Lucia-Luminița Ciucă

Dunarea de Jos” University of Galati
Résumé : Dumitru Ţepeneag, promoteur du mouvement onirique initié en Roumanie à la fin des années '60, est le seul écrivain exilé, par décret du Conseil d'Etat, à Paris. Son œuvre est peu connue jusqu'après l’année 1989, bien qu’il collabore avec des divers écrivains roumains et qu’il traduise en roumain les œuvres des écrivains: Alain Robbe-Grillet, Pinget, Jacques Derrida, etc. L’œuvre qui caractérise le mieux son exil parisien est son journal, Un Roumain à Paris, un tome qui comprend quatre journaux distincts. Le premier est paru en 1968, pendant la période mouvementée de l'invasion de la Tchécoslovaquie. Le second (1970-1972) et le troisième (1973-1974) ont été écrits en France, avant l'exil de l’écrivain. Le dernier journal a été écrit entre 1977-1978 et présente la période de l'exil. L'auteur assume ouvertement le désir de ne pas réaliser de la littérature ou de la théorie du journal, et, par conséquent, ce texte subjectif présente son opinion tranchant qui ne change pas en fonction du contexte. Le désespoir de l’exil le détermine de tenir un journal qui respecte presque toutes les (pseudo) règles de cette espèce: la calendarité, la sincérité, la chronique des états d’esprit et des événements sans histoire, mettant en discussion son utilité d’une manière systématique, et en le transformant dans un espace d’auto-torture, de définition de soi-même et de témoignage de son désir d’imposer sa littérature et d’entrer en contact avec l'émigration roumaine. Le texte propose deux types de personnages, l’un qui écrit et l’autre qui se construit par l’écriture du premier.
Mots-clés: définition de soi-même, exil, journal, identité de la mémoire
Dumitru Ţepeneag este promotorul mişcării onirice ce are loc în România la sfârşitul anilor ’60. Fiind singurul scriitor exilat prin decret de stat, la Paris, opera sa este mai puțin cunoscută până după 1989, deşi colaborează cu diverşi scriitori şi realizează traducererea unor scriitori ca Alain Robbe-Grillet, Pinget şi filozofi ca Jacques Derrida. El însuşi afirmă, la întoarcerea în țară:
Ca să poată, totuşi, scrie despre onirism, criticii literari au fost siliți să-i atribuie lui Dimov şi ideile exprimate de mine. Am fost şters, radiat din literatura româna. Numele meu nu putea fi menționat nicăieri, nici măcar când figuram ca traducător al unor cărți care continuau să circule. Aşa se face că generația foarte tânără nu m-a cunoscut, iar generația optzecistă a putut pretinde că nu-mi datorează nimic. [Baghiu, 2013]
Textul despre care se ştie şi se scrie şi mai puțin până după 1989 este jurnalul său, Un român la Paris, care reuneşte sub acelaşi titlu patru jurnale distincte. Primul datează din 1968, din agitata şi efervescenta perioadă a invadării Cehoslovaciei de forțele militare ale țărilor Pactului de la Varşovia – cu excepția României, fiind o cronică politică a lunii septembrie şi a implicațiilor ei asupra sa.

Al doilea (1970-1972) şi al treilea (1973-1974) au fost scrise în Franța, înainte de exilarea scriitorului, iar ultimul a fost scris între 1977 şi 1978, şi se ocupă de perioada exilului. Textul din 1968 a fost comunicat de autor, fiind cules dupa manuscrisul găsit întâmplător în mansarda casei sale din strada Mecet, după ce, în 1971, casa i-a fost percheziționată de comunişti, iar jurnalele pariziene din anii '70 sunt reproduse după volumul Un român la Paris, în 1997.

Textele sunt dispuse în ordinea cronologică a scrierii lor, volumul incluzând şi o Addenda ce cuprinde trei documente „de epocă”. Primul prezintă convorbirea lui Dumitru Ţepeneag cu Monica Lovinescu, difuzată pe postul de radio Europa Liberă, următoarele fiind două acte ale regimului ceauşist privind „începerea preurmăririi penale pentru infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste”. Documentele au fost obținute de autor cu prilejul consultării propriului dosar din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS).

Autorul îşi asumă deschis dorința de a nu face literatură şi de aceea textul subiectiv îi prezintă opinia tăioasă care nu se modifică în funcție de context. Disperarea exilului îl determină să țină un jurnal ce devine un spațiu de autotortură, de autodefinire şi de marturisire a dorinței de a-şi impune literatura şi a intra în contact cu emigrația românească. Cu promisiunea de a nu se abate de la scriitura diaristică prin judecăţi de valoare şi prin referiri la specia literară a jurnalului, ține un jurnal zilnic, respectându-i aproape în întregime (pseudo)regulile: calendaritate, sinceritate, cronica stărilor de spirit şi a evenimentelor fără istorie, punând, totodată, în discuție sistematic utilitatea unui jurnal. Din acest motiv, din textul lucrării se desprind două tipuri de personaje, unul care scrie şi unul care se deduce din ce a scris primul.

Despre jurnalul lui Ţepeneag, despre stilul autorului, criticul literar Eugen Simion menționa:
Trebuie precizat că autorul nu revoluționeză genul şi nici nu face eforturi pentru a-l defini teoretic, aşa cum procedează cu epica propriu-zisă. (...) Ţepeneag, spontan, nu-şi caută cuvintele, evită descripțiile, anecdotele, panseurile prea savante, nu face, pe scurt, literatură. A înţeles că valoarea unui jurnal stă în oroarea lui față de literatură. Ceea ce nu înseamnă că antiliteratura nu poate deveni literatură. Dumitru Ţepeneag întelege bine acest mecanism şi-l foloseşte cu abilitate. [Simion, 2005: 414]
Tot Simion afirmă că „jurnalul este un gen subiectiv şi regula lui (dacă este o regulă) este că trebuie să fie cât mai subiectiv şi mai sincer. D. Ţepeneag o aplică în mod consecvent şi un prim merit al confesiunii sale este că nu vrea să facă literatură şi nu-şi modifică opiniile în funcție de împrejurări. Impresia este că naratorul nu vrea să-şi taie o figură morală grandioasă şi nu cruță, în genere, pe nimeni.” [Simion, 2005: 404]

Al doilea jurnal începe la 13/14 decembrie 1970 şi se încheie la 9 decembrie 1971, fiind urmat de câteva însemnări din 1972, ultima datând 14 februarie, când scriitorul împlineşte 35 de ani. Jurnalul cuprinde, astfel, durata unui an în care Dumitru Ţepeneag se află într-o călătorie de studii în Franța. Notațiile se fac zilnic, la început, apoi cu intermitențe, diaristul citeşte mult, îşi întâlneşte amicii în Cartierul latin, îl frecventează pe filosoful catolic Gabriel Marcel, intră în contact cu cercurile intelectuale de stânga, corespondează cu cei de acasă, tatonează editurile pariziene. Scrisul se face cu convingerea publicării, de aceea, uneori, autorul se autocenzurează sau expune lucrurile astfel încât să pară atractive, şi numeşte jurnalul „un caiet de însemnări uşor literaturizate” [Ţepeneag, 2006: 47], argumentându-şi intenția încă de la început:
Mai trebuie spus încă două lucruri: în primul rând că nu încerc să mă trag singur pe sfoară promițându-mi, silindu-mă, în sfârşit, declarând că scriu acest jurnal numai pentru mine. Am, recunosc, în vedere publicarea lui, chiar dacă las unele neglijențe stilistice ori unele exprimări mai banale. Iar în al doilea rând, jurnalul acesta nu va putea fi nici măcar o oglindă cât de cât fidelă a stării în care mă aflu în ziua respectivă (pun data ca şi cum aş numerota nişte capitole), mai ales în primele pagini voi fi tentat să mă întorc în urmă, să dau ca fiind din momentul acela idei, opinii care mi-au trecut prin minte cu altă ocazie, să povestesc întâmplări care au avut loc în altă perioadă... [Ibidem: 46]
Deşi doreşte să sugereze o parțială lipsă de autenticitate, totuşi eul interior nu-i permite, condimentându-şi discursul cu nenumărate paranteze: „Trebuie totuşi să recunosc (nu are rost să mă ironizez şi când nu merit!) că eu mi-am expus destul de coerent punctul meu de vedere (coerent, nu convingător!). Şi anume nu mă interesează « stânga » şi « dreapta » pentru că nu cred în perfectibilitatea (deci în progresul!) societății omeneşti...” [Ibidem: 46-47]

Înțesat de politic, totuşi, textul este, după cum observa şi Ştefan Baghiu:
[..] jurnalul unui cititor de literatură, al unui om de cultură permanent conectat la evenimentele politice şi literare care decid mersul unui întreg deceniu. Maximalismul apare în momentele de conflict intern şi mai ales în discuţiile despre alţi membri ai exilului românesc, de fapt, notările iniţiale ale unui „călător“ în Franţa se transformă într-o adevărată confesiune violentă. Aici intervine dificultatea în a analiza traiectoria lui Ţepeneag: tocmai din cauza faptului că, mai mult decât exil, plecarea sa arată, măcar iniţial, ca un proiect de călătorie. [Baghiu, 2013]
În ceea ce priveşte călătoria, Franța reprezintă doar un cadru propice pentru manifestarea propriilor idei şi pentru autodescoperire: „Acum m-am hotărât, am ales acest soi de exhibiționism legal (şi inofensiv); acum, sunt pe cale de a deveni un scriitor (oroare!) profesionist. Pentru aceasta am şi venit la Paris.” [Ţepeneag, 2006: 46] Nu vom găsi, ca la Simion, descrieri de străzi, oaze de cultură, civilizație sau aspecte ale vieții pariziene în sens propriu, ci doar prezentarea unui suflet ce nu-şi găseşte liniştea într-un spațiu ce-i oferă libertate spirituală. Astfel, nu avem de-a face cu o relatare de călătorie tipică, cu impresii de călătorie şi descoperire, ci asistăm la un conflict de idei. Îşi exprimă, în acest sens, vădit intoleranța şi dezacordul față de comunism şi îşi divulgă lecturile – Une société imparfaite de Djilas, şi dorința de a scrie un eseu plecând de la ideile acestuia, cu numele „Nevoia de marxism”. „Un lucru găsesc că e interesant: regimul comunist îi face pe oameni să se scârbească de comunism şi în plus le creează mirajul Occidentului, iluzia că doar un accident istoric i-a împedicat să fie fericiți.” [Ibidem: 48]

Face o vizită lui Gabriel Marcel, pe care-l numeşte „Moşul” şi care este „destul de bătrân şi cam uitat de toată lumea”, apreciindu-l, totuşi, pentru „scârba lui pentru intelectualii francezi care sunt majoritatea de stânga” [Ibidem: 52], şi-şi doreşte să-l critice pe Cioran, dar renunță la idee pentru că cei doi sunt prieteni. Exprimarea la adresa lui Cioran este una virulentă, nefăcând economie de „calificative negative”. Îl apreciază pe Toma Pavel, care-l îndeamnă să-i scrie lui Roland Barthes şi să-i propună o teză de doctorat, dar până la urmă refuză şi se critică pe sine destul de dur: „Refuzul meu orgolios de a-mi lua o diplomă la vârsta pe care o am e stupid.” [Ibidem: 51] Aprecierea vine din aceea că în scrisul lui Pavel există o convingătoare explicare „a dezamagirii celor veniți din Est; şi ce spune el despre « sunetul mat » al adevărului în Occident e foarte interesant [...] deşi sună ca o « lecție » moralizatoare la adresa orgoliului meu exhibiționist.” [Ibidem: 51]

Îşi hrăneşte ostilitatea față de ceea ce-l înconjoară prin „bârfă” la adresa celorlalți scriitori plecați: „O singură « bârfă » mi-a reuşit astăzi: am discutat cu Cotruş, care s-a întors din Spania, despre Balotă. El consideră că Balotă era virtual un conformist şi un oportunist, fiind un om meschin de calculat.” [Ibidem: 52]

Regretul plecării în Franța reiese din discursul legat de mişcarea onirică şi din faptul ca-l sprijină pe Virgil Tănase atunci când Dimov îl preferă pe Cioran. Acestea îl fac să se autodefineasacă de mai multe ori, ca exhibiționist, leneş şi dornic de succes social: „Aş vrea să fiu serios; serios şi grav! Să nu mai fiu exhibiționist şi atât de dornic de succes social.” [Ibidem: 54] Simte că ceea ce-l poate salva e solitudinea: „Doar singurătatea mă mai poate salva. Simt că am nevoie de o cură susținută de solitudine.” [Ibidem: 54]

La întrebarea lui Cotruş, dacă îi este frică de închisoare, compară chinurile acesteia cu momentul când a stat în ghips în adolescență şi îşi continuă opera de detractare a lui Cioran, pe care îl condamnă că nu a rezistat, ca Noica, în țară: „Îmi continui opera de detractare a lui Cioran! Sunt un mic orgolios cretin...” [Ibidem: 54-55] După cum se observă, cu fiecare ocazie ivită se autodefineşte: „De ce mă amestec în politică? Din ură şi, desigur, din exhibiționism...” Se autonumeşte „exhibiționist şi sartrian” şi îşi „pune în cap să creeze o mafie a intelectualilor din Est, dorind să-i scrie lui Sartre.” [Simion, 2005, 405] Când îl laudă Vintilă Horia, căruia i-a placut nuvela Accidentul, afirmă despre sine că nu a reuşit să termine niciun roman pentru că „lenea sau neputința sau dracu ştie” l-au „împiedicat până acum” să ducă la bun sfârşit „măcar unul dintre romanele începute.” [Ţepeneag, 2006: 56]

Are mai multe tendințe de a reveni în țară - „îmi vine să mă întorc în România şi să încerc din nou să mai « mişc lucrurile », deşi – Doamne! – îmi dau seama că totul e inutil şi e mai important să scriu un roman decât să mă agit prosteşte şi, până la urmă, fără nici un rezultat.” [Ibidem: 57], şi simte că dorința scrisului, deşi imposibilă, pentru moment, e singura scăpare de dorul reîntoarcerii: „Trebuie să scriu! Bine sau prost, nu contează, dar să scriu! Mai ales acum, aici, când sunt singur. Să scriu, să scap de ispita de-a mă întoarce în țară, măcar un an să mai stau pe aici.” [Ibidem: 57] Franța îi provoacă o anestezie morală: „Trăiesc de parcă aş fi anesteziat moral, într-o « indiferență sentimentală » alarmantă, adică nefirească.” [Ibidem: 57]

Ar vrea să se impună, să fie recunoscut şi să-şi lanseze o revistă alături de Cuşa, Cotruş şi Deguy, însă ideile acestora sunt contradictorii; Cotruş susține că, dacă revista nu va avea „o orientare strict literară şi cel mult vag spiritualistă, nu va putea intra în țările din Est, iar scriitorii din aceste țări nu vor avea curajul să colaboreze” [Ibidem: 59], iar Deguy consideră că „o asemenea revistă de « literatură alăturată » n-o să intereseze pe nimeni în Occident, şi, adaug eu, nici n-o să-şi atingă scopurile, adică un dialog deschis între Est şi Vest.” [Ibidem: 59] Soluția sa este una de compromis: „să facem o revistă la început cu aparențe pur literare şi puțin câte puțin s-o transformăm, dându-i un caracter ideologic; se pot insera articole teoretice – filosofie sau literatură – comentarii, interviuri etc.” [Ibidem: 59-60]

Ancorarea în situația politică destul de tulbure a vremii se realizează atât prin observația atentă a mişcărilor de stradă franțuzeşti, instituite de grupurile extremiste care se declarau fățiş împotriva „falsului socialism din Est” [Ibidem: 60], fie pe baza lecturilor lui Andrei Amalrik, Orwell, Alain Besançon, J. F. Kevel care critică comunismul rus. Aceste observații împletite fac dificilă lectura, evidențiind doar o puternică antipatie față de opresiunea rusească. Analizând în amănunt opera lui Besançon, din care citează foarte mult, realizează o analogie cu propria existență, constatând, după spusele autorului menționat, că un regim opresiv şi dur are şi o serie de consecințe psihologice asupra celui îngrădit:
(Ceea ce se poate aplica foarte bine şi la mine sau, în orice caz, la declarațiile pe care le făceam în 1968, explicând de ce mă grăbesc să mă întorc în România. Spuneam atunci că am nevoie de teroare pentru ca să simt că trăiesc; că am emoții numai în situații limită şi alte prostii de care nu m-am dezbărat nici acum, infantilismul meu, deşi remediat, continuând să se manifeste în fel şi chip. Ar trebui să mă întreb totuşi de ce ar fi de preferat maturizarea. Pentru că e firească? Pentru că dovedeşte că ai făcut încă un pas în înțelegerea morții?) [Ibidem: 64]
Devine conştient de interesul său politic exagerat şi-şi doreşte reîntoarcerea la ceea ce-l defineşte cel mai bine, scrisul. „Ar trebui să vorbesc şi eu cu Erval şi să încerc să-l cunosc pe Lambrichs, poate public în colecția lui Accidentul. Şi să mai las dracului politica şi să mă apuc de scris!” [Ibidem: 65]

Disconfortul marginalului „asuprit” de regim se rezolvă prin hrănirea egoului cu publicarea unei scrieri sau cărți la Gallimard, editură la care aspiră şi care reprezintă garantul valorii sale artistice de estic în spațiul culturii desăvârşite. Tocmai de aceea, zilele cu ceață îi dau o senzație de „depeizare” pe care el o înregistrează ca pe una plăcută, ce-l depărtează de politic şi-l întoarce spre literatură – „Prin nu ştiu ce asociație de idei am ajuns să mă gândesc la Accidentul, apoi la volumul meu predat la Gallimard. [Ibidem: 65] –, iar prima ninsoare la Paris îi dă „iarăşi senzația” că-şi „pierde timpul”. După ce-i apare poemul El, în Presencia literaria, din La Paz (Bolivia) realizează că „Asemenea grupaje publicate la insistențele câtorva români imigranți nu pot salva nimic. [...] Limba spaniolă e mult mai răspândită şi decât franceza. E altceva! Pe când româna...” [Ibidem: 69] Complexul provincialului se simte iar şi-l descurajează: „Iarăşi « complexul de provincial »... Hotărât lucru, astăzi nu sunt în toane prea bune. De când am început să scriu, mă tot piguleşte o întrebare: la ce bun? Oare nu pierd timpul? Deci mă opresc!” [Ibidem: 69], fiindu-i teamă să nu fie respins, continuă, însă, să-şi dea mâna pe jurnal: „Tebuie să scriu mai mult! Trebuie! Parcă mi-ar fi frică să-mi dau drumul; căci nu poate fi numai lene, mi-e frică să scriu... Mă agăț de orice pretext ca să amân. Şi jurnalul ăsta e la urma urmei tot un pretext.” [Ibidem: 70]

Autocritica este la fel de puternică ca şi pentru ceilalți scriitori români, autorul analizându-şi obiectiv fiecare parte a operei:
Nu merge! Am mai lucrat la Biciclistul, am mai scris câteva fragmente, dar nu-mi place. Toată chestia e şubredă; din cauza asta nici nu izbutesc să-l termin. Iese artificial şi sărac, nepermis de sărac pentru un roman « picaresc şi oniric »; iar tehnica e elucubrantă în cele din urmă! Şi apoi simbolurile înțepenesc într-o alegorie greoaie şi naivă în acelaşi timp; ideea rătăcirii (= disperare), imaginea bicicletei sunt beckettiene, deşi, sigur, eu vreau altceva. Nu! Nu-mi place. [Ibidem: 70]
Se bucură la primirea unei felicitări de la Monica şi Ierunca pentru că simte că este înțeles şi sunt de aceeaşi parte a baricadei. „Monica şi Ierunca mi-au trimis ca felicitare un înger-copil cu aripi albastre - « Ange d’Occident » [...] Felicitarea e plină de căldură, dar are şi o uşoară şi grațioasă ironie.” [Ibidem: 71]

Analizează cartea lui Robert Conquest, La grande terreur (Les Purges staliniennes), identificând alte trăsături ale totalitarismului: „Citind cartea asta nu mă pot împiedica să mă gândesc că de fapt nimic nu e ireversibil într-un stat totalitarist, care tinde spre dictatura personală; niciodată nu te poți simți în siguranță. [...] Totul vine de sus: şi răul, şi binele. De aici arbitrariul, brutalitatea represiunii etc.” [Ibidem: 71]. Pune în discuție şi dictatura ceauşistă şi nu-i judecă pe tinerii născuți în comunismm, chiar dacă înțelege opoziția dintre generația sa şi aceştia.
Ciocnirea va fi inevitabilă şi agravată de dorința de răzbunare a generației mele, care se simte a fi fost frustrată şi, în mod firesc, după ce-a făcut breşa, va încerca să organizeze lărgirea ei. S-a vorbit în România, în 68-69, de conflictul între generații. Acest conflict e real şi se manifestă din ce în ce mai puternic pe toate planurile vieții sociale. [Ibidem: 73]
Deşi îşi doreşte să se întoarcă în țară, îi este teamă să o facă considerându-se prea slab: „Dacă mă întorc în România, voi putea oare rezista presiunii şi apoi represiunii? [...] Şi mai e vorba şi de temperament: eu n-am să pot niciodată, în România, să nu intru în luptă, chiar dacă îmi dau seama că această luptă e inutilă şi nu-mi poate dăuna decât mie ca individ.” [Ibidem: 73-74]

Disperarea străinătății dar şi a înstrăinării se combină cu sentimentul neîmplinirii ce duce la neputința actului creator. Acesta este accentuat şi de incapacitatea lui Gabriel Marcel de a-i citi textul, invocând motive banale precum lipsa vederii.
Dar şi dacă rămân în Occident, ce fac? Aseară – nu ştiu prin ce asociație de idei (citeam La grande terreur, aşa că poate era un reflex de laşitate) – mi-a trecut prin cap să rămân în Franța şi să mă călugăresc!? Pe urmă mi-a venit să râd de unul singur. [...]

Stau de patru luni la Paris şi n-am reuşit nimic concret. Şi nici de scris n-am scris. Bursa e pe isprăvite, aş mai rezista, să zicem, încă vreo patru luni. Până atunci trebuie să reuşesc ceva, să fac rost de-o altă bursă, eventual în Germania, să semnez contractul cu Gallimard, poate că mă aleg cu ceva bani. [...]

Cel mai grav e că nu pot să scriu, nu reuşesc să-mi termin romanul început. [Ibidem: 74-75]
Cu toate acestea, ține în permanență legatura cu țara, cu intelectualitatea de aici, fiind la curent cu mişcările literare de acasă:
Am primit trei numere din Rom. Lit. (de la Viena!) – sfârşitul lui noiembrie şi începutul lui decembrie. Trebuie să recunosc: Breban îşi ține promisiunea, scoate o revistă literară « curtată ». Se pare că în România se întâmplă un fenomen interesant (începuse să se manifeste, mai ales în premisele sale, încă de plecarea mea) şi anume: « victimele » dezghețului de după 1964. [Ibidem: 75]
În acest sens face o discuție despre revistele literare româneşti care scriu amenințate de cenzură şi de sistem, dar şi despre preferințele comunismului în materie de literatură.
E drept că nu am toate detaliile situației, nu ştiu ce atitudine ia în ultimul timp Luceafărul (unde, de altfel, Marin Preda, de teamă că o condamnare a deceniului 6 îl va atinge şi pe el, a făcut câțiva paşi spre tabăra partizanilor acestuia), n-am citit Contemporanul care, după cum reiese din paginile R.L., e bastionul şasefililor, oricum un lucru e evident: respectiva luptă are implicații mult mai adânci şi va avea efecte sigur pozitive, măcar pentru că va opri pentru un timp reînghețul care se anunțase. [...]

Partidul s-a hotărât să adopte (măcar parțial) stilul iugoslav, lăsând să se dezvolte şi, implicit, încurajând-o, o literatură aşa-zis evazionistă, o literatură curată, preferabilă din punctul său de vedere, unei literaturi cu probleme, unei literaturi autentice realiste. [Ibidem: 76]
Simte un regret imens că nu este prezent să-şi apere mişcarea oniristă aşa cum s-ar fi cuvenit, deşi consideră că o „absență activă” este mai eficientă decât „o prezență stingheritoare”: „Momentul onirismului a venit! Numai că vor profita alții, mai mult alții decât noi, ce la urma urmei nu are nicio importanță. Acum, exhibiționist şi sartrian cum sunt, ar trebui, când mă întorc să condamn evazionismul oniric şi să susțin o literatură realistă demascatoare.” [Ibidem: 76-77] Îşi caută, astfel, justificare pentru şederea la Paris şi pentru neîntoarcerea acasă:
Şederea mea prelungită la Paris constituie o amenințare permanentă, deci o presiune psihologică, în avantajul meu. Depărtarea şi absența pun şi mai în evidență consecvența, curajul, fermitatea etc, de care am dat dovadă în « cariera » mea literară. În definitiv, ceva concret şi material n-am ce să obțin în România şi nici nu mă interesează. Orgoliul meu fiind mult mai mare! [Ibidem: 77]
Nu pierde nici de această dată ocazia să-l atace pe Breban pentru că s-a compromis manifestându-şi astfel indirect dezacordul în ceea ce priveşte colaborarea cu regimul: „Chiar şi Breban, la care voința de putere e monstruos de intensă, chiar şi el e de fapt un slab: trebuie să linguşească pe mai marii partidului, trebuie să justifice de ambele părți să împace, cum s-ar zice, şi capra şi varza.” [Ibidem: 77]

Dumitru Ţepeneag intră în conflict cu sistemul politic din România, cu sine şi cu Franța, care-l găzduieşte temporar, recunoaşte avantajul celor care au acceptat şi compromisul de dragul operelor lor, admiră generația tânără care luptă pentru a se afirma şi speră că nu-l vor condamna pe el ci pe colaboraționişti: „... mai multe şanse am eu să mă mențin în fața iureşului tinerilor decât Breban sau Ivasiuc care nu vor fi iertați nu pentru « înapoierea » lor artistică (ar fi o acuză minoră!) cât pentru concesiile, compromisurile pe care le-au făcut...” [Ibidem: 77]

Pentru că Miron Radu Paraschivescu se întoarce în țară fără să-l anunțe îl caracterizează în termeni foarte duri, considerând relația dintre ei superficială şi pe el un poet minor, deşi a fost colaborator la mişcarea onirică ce l-a consacrat, însă nu e suficient, considerând necesară critica. De aceea, nici nu-i precizează numele, poetul fiind menționat în lucrare doar cu inițialele MRP:
N-a fost niciodată mai mult decât un jurnalist foarte bun, un poet mediocru şi eclectic şi un agitator cultural curajos şi viclean, mâncând rahatul la timp şi scuipându-l la timp, având prieteni sus-puşi şi tineri în jur, care i-au creat acea faimă de mecena [...] Recitind rândurile de mai sus, îmi dau seama că am fost pe alocuri prea aspru, dar am făcut-o pentru a corecta viziunea idilică la care, recunosc, am contribuit şi eu, la un mod ipocrit, din rațiuni de politică literară. [Ibidem: 79]
În afara discuțiilor îndreptate asupra politicii şi creatorilor literari ai vremii, face o analiză a propriei creații şi a propriului sine. Astfel, explică în mai multe rânduri cum îşi va redacta lucrările, detaliază subiectul şi tehnica de construcție a operei Fuga. Împreună cu Cotruş îi critică valoarea poetică lui Cuşa, despre care cad de acord că „e un om minunat, generos, corect, inimos, dar lipsit de talent poetic” [Ibidem: 81], care se remarcă doar printr-un vers: „Mâini mari binecuvâtau un râu de ape golit” [Ibidem: 81], restul poeziei fiind „mediocră cu poncife de felul « luna şi-a risipit palidă mătasea »”.

Pentru că accentul mărturisirilor din jurnal cade asupra trăirilor sale legate de regimul politic şi compatrioții săi literari, elementele vieții comune sunt vag precizate, iar dacă există, fac referire tot la propria persoană, diaristul autodefinindu-se în mai multe rânduri: „Pentru că n-am bani să-mi cumpăr cărți şi mi-e lene şi afară e prea frig să mă duc la Arsenal, citesc din cărțile primite din partea Fundației Carol.” [Ibidem: 82]

Fiind refuzat de editura Gallimard, dă glas durerii sale de a nu fi mulțumit de propria existență şi-i explică lui Baciu de ce nu vrea să rămână în Occident şi de ce se va întoarce în România: „Mă întorc în România din ură pentru cei care au făcut din mine un estropiat moral şi m-au împiedicat să mă afirm literar aşa cum aş fi meritat. O explicație cam dubioasă! Şi totuşi, ăsta e adevărul...” [Ibidem: 82-83]. Caută totuşi explicații ale nepublicării care să nu aibă legătură cu el – „Ce explicații să găsesc să mă consolez? Că judecata lor a fost mai mult comercială decât estetică? Că a fost pripită, neținându-se seama decât de lectura a două nuvele? Că un volum de nuvele nu atrage pe nimeni, toată lumea vrea roman etc?” [Ibidem: 84] –, dar îşi recunoaşte încă o dată şi orgoliul care l-a făcut încrezător şi nepăsător „Ciudată este, repet, siguranța calmă cu care am aşteptat să fiu publicat de Gallimard, fără să întreprind alte demersuri pe la alte edituri, fără să mişc un deget. Orgoliul ăsta stupid!...” [Ibidem: 85] Nemulțumirea în acest sens îl determină să facă o trecere în revistă a lecturilor ce „se poartă” în epocă în Franța – „În primul rând, ceea ce interesează în Franța (şi în Occident, în general) « publicul cititor » sunt trei categorii de cărți: erotice (sau sentimentale în stil tradițional), polițiste şi de aventuri, de scandal politic. Literatura de avangardă n-o cumpără decât foarte puțini, iar avangardiştii sunt destui, slavă Domnului!” [Ibidem: 85] –, şi să-şi revizuiască atitudinea față de opțiunile viitoare – „Deci vinovatul sunt eu, scuze nu există; trebuie să mă gândesc bine ce fac de aici înainte. O soluție ar fi să relansez onirismul (deşi ar trebui alt termen), soluția scandalului politic e facilă şi precară.” [Ibidem: 85] –, deşi este conştient că duce lipsă de nişte atuuri:
Nu-i deloc uşor. Nu ştiu bine limba şi nu pot să-mi pun în valoare forța de convingere, puterea de seducție socială; « curajul » într-un context de libertate nu impresionează pe nimeni; nu am destule relații în cercurile avangardiste; banii sunt pe sfârşite. [Ibidem: 85]
Îşi divulgă intențiile şi ambițiile de a părea o victimă pentru regim şi de a câştiga sprijinul şi aprecierea celor aflați în exil:
În afara comunismului, eu sunt un biet scriitor estetizant şi formalist. [...] această « cruciadă editorială » pe care o întreprind are scopul de a mă transforma într-o victimă cât mai greu de digerat pentru regimul din România. Şi asta e cam cusută cu ață albă, fiind un camuflaj al ambițiilor mele şi un soi de captatio benevolentiae a celor din exil. Dar e cu două tăişuri! Pentru că ei totuşi au rămas aici, iar justificarea lor e astfel ştirbită de autoritatea mea. [Ibidem: 83]
Nehotărârea şi dualitatea îl fac să nu-şi găsească liniştea şi să-şi pună ades întrebări existențiale.
E foarte greu să fii sincer! Iată, de pildă, acum: care e, de fapt, adevărul? Vreau sau nu vreau să mă întorc în România? Şi de ce? [...] Din exhibiționism? Din vanitate sau dintr-un orgoliu care îmi interzice să mă conformez oricărei ordini (un orgoliu adolescentin dovedind o flagrantă lipsă de maturitate sufletească) ? Şi de ce nu mă sinucid? [Ibidem: 83]
Când urmează să apară o antologie care îl are cap de afiş pe Eugen Simion şi se încheie cu el, îl încearcă un soi de vanitate în ceea ce priveşte propria viață, însă aproape în aceeaşi frază se miră de propria reacție:
În fond, ceea ce mă miră (câteodată), când îmi privesc « urma asta de limax », care a fost viața mea nu e succesul atât de rapid obținut şi parcă în joacă, ci faptul că acesta mi se pare absolut normal – ceea ce, poate, îl şi explică. Sunt atât de orgolios încât nu pot cădea niciodată în mici vanități. Dar pe ce, Dumnezeule? De unde siguranța aceasta a gesturilor mele? [Ibidem: 83]
Îşi doreşte mereu mai mult de la sine, dar nu scapă ocazia să se autopersifleze: „Orgoliul meu nu ține de ce am făcut până acum, ci de ce aş putea să fac şi de aceea voi fi întotdeauna nemulțumit şi obsedat că-mi pierd timpul (pe care de fapt chiar îl pierd)!” [Ibidem: 84]

Planurile sale sunt îndrăznețe, îşi doreşte să publice în „colecţia lui Nadeau” după terminarea romanului şi să plece în Germania pentru a face rost de bani şi de un editor ca să se poată întoarce încrezător în România.

Face o analogie cu opera lui Goldoni, citată de Revel – „Există societăți unde e obişnuită ideea că acolo nimic nu se poate întâmpla pentru că orice tentativă de inovație ar declanşa automat frânele respective.” [Ibidem: 88] – care îl face să-şi amintească de regretul său de a nu se fi născut în Occident – „Sentimentul ăsta l-am avut şi eu; şi de câte ori n-am regretat amarnic, mai ales pe la 20-25 de ani, că nu m-am născut în Occident! În definitiv, şi asta a contribuit în mare măsură la dorința mea de a veni la Paris.” [Ibidem: 88-89] Este dezamăgit, totuşi, de Franța, francezul părându-i-se conservator şi superficial: „Francezii, luați în general, în medie, sunt un popr mai degrabă conservator; [...] Mentalitate retrogradă, dezinteres față de cultură în general şi față de căutările artistice în special, superficialitate tipic latină, toate astea îşi spun până la urmă cuvantul.” [Ibidem: 89] Cu această ocazie îi citează pe Alexandrescu, Nemoianu şi Schlesak, care afirmau că „nicăieri nu e bine!”, justificând starea de nemulțumire pentru că „e vorba de o senzație aproape fizică, de o nemulțumire pe care o încearcă cel « scăpat » din Est şi ajuns într-un Occident dezamăgitor din multe, prea multe, puncte de vedere. Se poate spune că noi toți ăştia am venit în Occident ca la un pom lăudat, cu, adică, o traistă mare, « balcanică ».” [Ibidem: 89-90]

Sentimentele sale sunt de insatisfacție continuuă amestecate cu nelinişte şi revoltă, fiind însoțit în permanență de senzația de irosire a timpului datorită infertilității creatoare:
Şi iată-mă din nou la Paris, la cafeneaua Apollinaire, dezabuzat şi neliniştit, aşteptând să treacă timpul (se poate spune: pierzând timpul!) pentru ca până la urmă, să mă întorc, probabil, iarăşi în România şi iarăşi să fiu chemat la Securitate şi privit cu firească suspiciune. [Ibidem: 91]

Pierd vremea într-un mod lamentabil, nimic nu sunt în stare să duc până la capăt; nici telefoane la cunoscuți nu mai dau, zac într-o stare de somnolență şi hebetudine din care nu ştiu cum voi putea ieşi. [Ibidem: 92]

Ori beau whisky sau calvados, fără să reuşesc să mă îmbăt şi stau la palavre cu Cotruş şi vremea trece şi n-am izbutit nimic să fac aici. Parisul mult râvnit...Mi-am închipuit c-o să fie mai uşor. [Ibidem: 93]
O nouă întânlnire cu Cioran îi prilejuieşte o nouă critică la adresa lui – „Un lucru e cert: oral, Cioran nu are nici pe departe strălucirea – şi aceea cam superficială: luciu, nu strălucire – pe care o are în scris. Iar în franțuzeşte mi s-a părut mai fad decât în româneşte.” [Ibidem: 98] –, însă îi ia apărarea pentru că-i înțelege alegerea: „Lepădarea lui Cioran de România i-a iritat pe mulți şi culmea e că sunt, poate, printre puținii care înțeleg această disperare de paiață, această maimuțăreală pe marginea prăpastiei care-i irită pe ceilalți.” [Ibidem: 98-99]

„Lenea” care-l stăpâneşte îi creează neputința de a se autodepăşi. Îşi recunoaşte slăbiciunea cu blazare, lipsindu-i puterea de a se lepăda de ea, sentimentul ratării urmărindu-l:
Aş putea să fac din jurnalul ăsta un loc de auto-tortură care să satisfacă din plin exhibiționismul meu de nevindecat. Dar adevărul e că mi-e lene, o imensă lene, şi în plus am senzația că efortul de a scrie cu o relativă, desigur, sinceritate despre mine e aproape o dovadă peremptorie (cum îi plăcea lui Dimov să spună!) a ratării. « Neputință, soră veche / Gândului înfrânt pereche...» ( tot Dimov) [...] undeva în fundul sufletului (sufletul ăsta e o sticlă?) nu accept că sunt ratat. « Numai rața nu ratează! » spunea Nae Ionescu [...] Ei bine, am un suflet de rață! Vreau să spun că lamentațiile mele sunt în fond nesincere, deşi o introspecție absolută mai rău te zăpăceşte, adică pur şi simplu nu ştiu, nu ştiu nimic, nu sunt sigur de nimic; dincolo de automatismele vieții cotidiene ... mi-e o frică stupidă [...] Încă o dovadă de mediocritate! Ei şi!? [Ibidem: 99]
Reafirmă rolul jurnalului, acela de purificare spirituală de răul existenței, de aceea, în zilele când este fericit, nu scrie în el: „M-am sculat grozav de bine dispus. De obicei, când mi se întâmplă asta, nu scriu în jurnal. Aşa că mă opresc.” [Ibidem: 100]

Şi-ar dori să fie ajutat la Paris de românii din exil, dar aceştia, după spusele sale, păstrează aceleaşi tare ca şi acasă – „În afară de Cuşa (şi bineînțeles de Vol Pastia) niciun român de aici nu m-a ajutat efectiv. Au păstrat în exil aceleaşi defecte « româneşti », dintre care cel mai inofensiv e nepunctualitatea.” – , de aceea doreşte să ia legătura cu emigrația tânără: „Trebuie să mă apropii de emigrația tânără, de cei veniți în ultimii cinci ani.” [Ibidem: 101]

O serie de neînțelegeri generate de o scrisoare trimisă acasă îi provoacă şi o reconsiderare a propriului scris şi a jurnalului pe care-l redactează:
Ambiția prostească de a comunica, de-a transmite celorlalți « interioritatea » ta, de-a încerca să arunci punți lingvistice pentru a-ți crea iluzia că eşti mai puțin singur, e profund dăunătoare mai ales într-o relație epistolară. Din cauza asta, printre altele « am respins până acum literatura psihologică şi mitul autenticității ». Şi văd că în ultimul timp, încălcându-mi principiile, scriu de zor în jurnalul ăsta, acceptând desigur ideea că la un moment dat se va publica, deci va deveni acea literatură pe care am ironizat-o în atâtea rânduri, « o literatură a autenticității ». [Ibidem: 109]
În ciuda criticilor dure regretă moartea lui MRP şi se învinuieşte de intransigență: „Acum îmi pare rău că l-am judecat prea « lucid » în paginile acestui jurnal; am fost prea aspru şi oarecum stupid în intransigența mea ridicolă, de la depărtare (şi în timp, şi în spațiu).” [Ibidem: 115]

Evadează puțin din spațiul parizian şi pleacă la Viena şi apoi în Germania, unde este bine primit de Noel Bernard, se încarcă pozitiv, are relații şi discuții cu editurile germane şi întâlniri cu cercurile intelectuale de aici. Întors în Franța, încearcă o senzație de rău:
Mă simt foarte rău. Îmi vine să las totul baltă şi să mă întorc în România. Tocmai acum când se pare că sunt foarte mari şanse să mi se publice volumul de nuvele. Sunt foarte obosit. Şi nici la roman nu pot lucra şi nici nu mai am pe cine da vina. În starea în care mă aflu nici că puteam găsi o lectură mai potrivită decât Précis de décomposition pe care am cumpărat-o pentru a i-o trimite lui M. Brumaru şi m-am apucat s-o recitesc eu. [Ibidem: 150],
şi răul este atât de mare încât trăieşte sentimentul de neintegrare ca pe o „depeizare”, o „senzație de vis monoton, de temporar şi trecător, de precar”, spunându-i lui Cotruş că oamenii pe care-i vede în jurul lui, pe străzi şi în cafenele, sunt „parcă nişte fantome, nişte plăsmuiri ale imaginației”. [Ibidem: 162]

O perioadă nu mai scrie în jurnal, între 18 iulie şi 10 august, aproape renunțând la el, însă îşi dă seama de utilitatea sa viitoare:
Acum, după ce n-am mai scris de atâta vreme în jurnal, mă întreb dacă mai merită osteneala de a-l continua. [...] (Jurnalul ăsta poate fi folosit ca material pentru redactarea unui alt jurnal ori a unei biografii sau a unei cărți despre Paris, despre şederea mea aici. Vreau să spun că trebuie rescris, adăugit, periat etc.) [Ibidem: 190]
Mai face o pauză de scris, între 19 august şi 1septembrie, şi este nemulțumit de asta: „Tocmai în perioada asta când aş fi avut mai multe de scris în jurnal, tocmai acum nu scriu. Din lene, dar şi din lehamite.” [Ibidem: 192] Pune din nou problema scopului care-l determină să țină un jurnal, dându-i şi o definiție:
La ce bun jurnalul ăsta? De publicat nu-l voi publica, nici măcar nu sunt sigur că nu-l voi distruge; iar curiozitatea de a mă privi « ca într-o oglindă » (deformantă!) peste câțiva ani e stupidă şi, mai ales, nu cred c-o voi avea; cu atât mai mult cu cât nu însemn aici decât nişte impresii foarte superficiale declanşate de nişte evenimente exterioare. Nu pe mine o să mă văd în jurnal! Rămâne, să zicem, nevoia de a-ți spune părerea (ce nevoie o mai fi şi asta?!), de «a lua atitudine», de a te angaja, etc.

Sper totuşi că voi folosi o parte din însemnările din acest jurnal într-o carte politică sau într-una care să aibă chiar înfățişarea unui jurnal, dar să fie un jurnal « făcut », un fals jurnal.” [Ibidem: 192-193]
Apropierea reîntoarcerii îi creează nelinişte şi nerăbdare împiedicându-l să mai lucreze:
Simt foarte acut că se apropie întoarcerea. Nu mi-e propriu-zis frică, dar mărturisesc că o oarecare strângere de inimă tot am. Şi pe urmă, fireşte, senzația aceea de aşteptare care se accentuează când urmează să se întâmple ceva concret. Un soi de « suspense » care mă împiedică să lucrez, să-mi pun la punct ultimele treburi. [Ibidem: 260]
Jurnalul se încheie cu o serie de notații grăbite, consemnative fără substanță psihologică. În concluzie, aşa cum observa şi Laura Pavel,
Paradoxul raportării lui Ţepeneag la condiţia sa de « român la Paris » poate fi, cred, regândit prin comparaţie cu deconstrucţia « moftologică » a imaginii românului la Caragiale, dar şi cu definiţiile autopedepsitoare ale românismului la exilaţi celebri precum Cioran (cu eseistica sa antipatriotardă de tinereţe, din Schimbarea la faţă a României) şi Ionesco (care, în tinereţea sa românească, exclama autoflagelant: « Dacă eram francez, eram poate genial »). [Pavel, 2006]
figura lui Dumitru Ţepeneag stând „ sub semnul unei surprinzatoare vocații a mobilității (dublate, cel mai adesea, de mobilizare): scrisul sau viața. Este dispozitivul care primeşte cea mai puternică injoncțiune: aceea a libertății.” [Deguy, 2006]
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   30

similaire:

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSaint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée...
«Saint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée et croisée de deux cités portuaires de part et d’autre de l’Atlantique...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Pleins feux sur Halloween !
«Horror Nights», du 26 septembre au 1er novembre est un rendez-vous incontournable !

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Le plein de nouveautés !
«Beautiful Europe» créé l’événement et invite à la rêverie ! Sur un écran à 360°, 11 projecteurs surpuissants, accompagnés de son...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconUne nouvelle plateforme ludique et éducative en ligne
«kit de démarrage» plein de surprises. La carte de membre de l'Europa-Park junior club est disponible dans des magasins du parc désignés...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconProgramme de recherche «Les figures de l’intermédiation marchande...
«[…]En fait, Yvan Debbasch passe en revue toutes les Echelles méditerranéennes, et ce sont les conditions générales du commerce entre...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI icon«Les Entretiens de l’Excellence» Le Club XXI e siècle organise en partenariat avec Sciences-Po
«Le modèle français de promotion sociale est toujours valable et opérant. Contrairement à ce que l’on peut entendre, l’ascenseur...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSitué à Waldkirch en Forêt-Noire, mack rides voit le jour en 1780....
«Gastronomie» et «Marketing» d’Europa-Park. Au cours de leurs études, Michael et Thomas Mack ont acquis une formation internationale...






Tous droits réservés. Copyright © 2016
contacts
h.20-bal.com