Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI





télécharger 1.58 Mb.
titreIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI
page23/30
date de publication13.10.2016
taille1.58 Mb.
typeDocumentos
h.20-bal.com > histoire > Documentos
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   30

Notes

[1] M. N. Popa, Primulzboi mondial, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucureşti, 1979, p. 456.

[2] W. Churchill, Al doilea război mondial, vol.I, Saeculum I.O., Bucureşti, 1996, p. 17.

[3] J. Bainville, Les conséquences politiques de la Paix, Arthème Fayard et C-ie, Paris, 1920, p.56.

[4] J. T. Shotwell, Le Pacte de Paris, Firmin-Didot et C-ie, Paris, 1930, p. 45.

[5] Ibidem.

[6] Dimineaţa, 18th of August 1928.

[7] C. Balbareu, Le pacte de Paris, J. Gamber, Paris, 1929, p. 87.

[8] G. Tabouis, 20 de ani de tensiune diplomatică, Ed. Politică, Bucureşti, 1965, p. 67.

[9] A. Aubert, Briand, Ettienne Chiron, Paris, 1928, p. 255.

[10] Monitorul Oficial al României, no. 30/7th of February 1929.
Bibliography

Aubert, Alfred, Briand, Ettienne Chiron, Paris, 1928

Bainville, Jacques, Les conséquences politiques de la Paix, Arthème Fayard et C-ie, Paris, 1920

Balbareu, Cécile, Le pacte de Paris, J. Gamber, Paris, 1929

Churchill, Winston, Al doilea război mondial, vol.I, Saeculum I.O., Bucureşti, 1996

Dimineaţa, 18th of August 1928

Monitorul Oficial al României, no. 30 / 7th of February 1929

Popa, Mircea N., Primul război mondial, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979

Shotwell, James T., Le Pacte de Paris, Firmin-Didot et C-ie, Paris, 1930

Tabouis, Geneviève, 20 de ani de tensiune diplomatică, Ed. Politică, Bucureşti, 1965

Varia


Ipostaze ale personajului-ziarist în literatura română a secolului al XX-lea: Ziaristul-poet / Inocentul
Asist. univ. dr. Matei Damian

Dunarea de Jos” University of Galati
Résumé : Notre article met en lumière une facette particulière du personnage – publiciste, illustrée dans quelques œuvres littéraires roumaines du XXème siècle. Le journaliste – poète / l’Innocent appartient à une catégorie symbiotique – sentimentale, aux accents paternels, hilaires ou bohèmes, mais étrangement vraisemblable, même si déconcertante. En tout cas, cette dernière reste un état provisoire, si l’on tient compte du fait que justement l’ardeur de ces personnages s’avérera déterminante dans toute quête d’une solution.
Mots-clés: journaliste – poète, presse, personnage, poésie, rédaction.
Ziaristul-poet nu e o categorie în sine. Vom vedea pe parcursul următoarelor pagini că ziariştii care sunt şi poeţi, se declară poeţi sau se apropie de poezie (ori literatură, în general) poartă greutăţi diferite pe parcursul acţiunii şi au contribuţii specifice fiecăruia la înaintarea subiectului. Ei vor fi constituenţi ai altor grupuri, cum vom vedea la momentul potrivit. Însă raportul amical între jurnalist şi autorul literar e explicat în unele manuale de jurnalism prin rugozităţi existente în zona de contact: pe când scriitorul jinduieşte faima rapidă, orbitoare a ziaristului şi notorietatea imediată de care pare să aibă parte acesta, gazetarul, la rându-i, visează să-şi adune cândva articolele în volum, spre a gusta din prestigiul greu, de cursă lungă, al scriitorului. Vorbim de coexistenţa (ori disputa) chioşcului de ziare cu librăria, fiecare cu genul de reputaţie pe care-l poate construi. E semnificativ faptul că, în textele literare pe care le vom lua în discuţie, multe personaje văd jurnalismul ca fiind inferior literaturii şi vor să-l folosească doar pentru a deveni cândva scriitori de vază. Iată câteva citate ilustratoare pentru aceste personaje, pe care le vom lua apoi în discuţie separat:

1.a. Titu Herdelea, în Ion:
Într-una din zilele următoare, Gogu şi Alexandru, vorbind de Titu, socotiră că ar fi poate şi mai nemerit să-i găsească vreun temei oarecare, ca să nu se simtă jenat stînd degeaba. Şi hotărîră îndată să-l adăpostească la un ziar. Gogu, ca deputat, are să-i facă loc baremi la jurnalul partidului.

– O, da, la o gazetă! zise Titu strălucind de bucurie, cînd află. Aşa ceva visam şi eu… Tocmai aşa ceva… [Rebreanu, 1966: 381]
1.b. Titu Herdelea, în Răscoala:

„– Mă recomand. Titu Herdelea, poet…” [Rebreanu, 1971: 12]
2. Ion Ozun, în Calea Victoriei:
Se va aşterne fără întîrziere la lucru. Teofil Steriu îi va deschide uşa unei redacţii de revistă literară; Mirel Alcaz, drum la o redacţie de ziar. În cîteva luni, toţi vor şti să-l preţuiască pentru ceea ce simte clocotind în el, cutezător şi proaspăt, puternic şi generos. [Petrescu, 1967: 22-23]
3. Cerchez, în Ziariştii:
TOMOVICI: Te ambalezi, Cerchez, iarăşi. Cînd ai să ai şi tu sînge rece?

CERCHEZ: La cimitir. Atunci o să am sîngele rece, cînd m-or duce cu căruţa la cimitir. Pînă atunci, sînge cald.

TOMOVICI: Cîtă imprudenţă… Sîngele cald este bun numai pentru poeţi…

CERCHEZ: Poate că sunt. [Mirodan, 1976: 81]
4. Remus Oloman, în Jar:
Liana mărturisi apoi că a citit vreo trei poezii de-ale lui Oloman într-o revistă, dar activitatea de la Fulgerul nu i-o cunoştea […] El era mai măgulit de versuri; gazetăria o practică pentru pîine; are în cap un roman gata şi nu-l poate scrie din cauza gazetei care-i sechestrează toate energiile… [Rebreanu, 1986: 31]
5. Ladima, în Patul lui Procust:
Foarte tîrziu am aflat că Demetru Ladima a fost poet… Pot spune că abia cînd s-a sinucis, cetind vreo două necroloage pe care le-am înregistrat cu o adevărată uimire (mai ales că vorbeau despre el ca despre un geniu neînţeles). [Petrescu, 1988: 110]
6. Florinel Guguştiuc, în Bibliofilie:
Centrul atenţiei generale era gonfalonierul versului patriotic, poetul Florinel Guguştiuc, demobilizat în 1918, după doi ani de front. Era înconjurat de ziarişti, romancieri, nuvelişti, eseişti şi alţi domni poeţi. […] Sergent T. R., fusese trimis ca reporter de război la dispoziţia unei unităţi de aviaţie.” [Teodoreanu, 1989: 260]
Inocentul nu e poet, însă trimite la poezia vieţii şi, de obicei, păcătuieşte prin tinereţe. Există două categorii de „inocenţi” printre personajele-publicist: cei caragialieni, pentru care gazetăria e doar o bucată de viaţă, şi ceilalţi, pentru care propria viaţă e gazetăria. Trebuie notat că acest ultim tip de inocent e (spre deosebire de primul) profesional serios în demersul său, fără să aibă aerul de a se scufunda vreodată în banal. Având la dispoziţie o presă-machetă şi un şef asemenea (ambii ireal de stabili), el e intempestiv, impetuos şi indispensabil. Scrie bine, combate şi mai bine, fiind perpetuu văzut ca o mare speranţă. Unele personaje confirmă acest statut, altele nu; vom vedea că acestea din urmă navighează spre alte culoare.

Singurul inocent de factură pur caragialiană asupra căruia merită să ne oprim mai îndeaproape este Florinel Guguştiuc, protagonist al schiţei Bibliofilie, de Al. O. Teodoreanu. Portretul fizic al personajului respiră o fermecătoare indolenţă, de un cromatic brunet, baladesc, o pândă a ceea ce urmează: „La faţă tuciuriu, cu păr bogat (pana corbului), mieros la vorbă şi languros în priviri, părea mai degrabă un cobzar şomer, decît un rapsod al marei epopei.” [Teodoreanu, 1989: 260] Imaginea ţiganului lăutar de birt domină calp auditoriul, ca într-un tablou întors pe dos din raţiuni estetice. Scena are un aer de armonie corectată, de vreme ce aceluia care odinioară le cânta boierilor i se permite acum să devină centrul atenţiei, deci al oricărui posibil elogiu. În ton caragialesc, observăm aici inevitabila incertitudine a profesiei; de fapt, Guguştiuc face contactul dintre ziariştii-poeţi ai lui Caragiale (complet boemi, transformând orice activitate într-o plutire şi însăşi existenţa, în poezie) şi personajele care, pe lângă articole de presă, scriu şi literatură (de pildă, Titu Herdelea sau Ion Ozun). Poet „reputat”, el scrie şi publicistică; genial e, însă, gestul de răspuns la însăşi raţiunea pentru care fusese trimis pe front, ca reporter de război: primele materiale trimise sunt cărţile poştale ilustrate, apoi poetul evoluează mirabil: „Două luni cît a stat în cantonament la acea unitate n-a trimis nici un reportaj (nu era genul lui). A început în schimb un mare poem în versuri, intitulat Aripi tricolore.” [Teodoreanu, 1989: 260] Personajul e fie un lunatic, fie un mare abil; cu dibăcia vechilor lăutari de a patina printre mese de cârciumă, el sacrifică succesiv statusuri, pentru a le resuscita vertiginos, în afara capacităţii de mişcare a celorlalţi:
– Ce impresie v-a făcut primul zbor, maestre?

– Păi, eu nu zbor!

– Atunci, iertaţi-mi indiscreţia, de ce purtaţi uniformă de aviator?

– Eu sunt al escadrilei.

– Aşa, da! Dar nu v-a tentat niciodată zborul… aşa… pentru documentare.

– Poezia, domnul mieu, se face cu intuiţie, nu cu documentare.” [Teodoreanu, 1989: 260]
Am fi tentaţi să atribuim personajului veleităţi de vizionar, dacă cele de elevat farsor n-ar fi atât de evidente. Dacă documentarea e indispensabilă în reportaj, intuiţia e mai degrabă una dintre calităţile vii ale reporterului şi o posibilă punte spre poezie; de altfel, inspiraţiunea lui Rică Venturiano nu e altceva decât intuiţie (cea care-i şopteşte, de pildă, să se ascunză în butoi sau să iasă pe uşe). Consecvent poet, Guguştiuc se bazează mai degrabă pe o calitate prin excelenţă momentană decât pe o acţiune ce ar presupune timp şi muncă de cercetare; el rămâne un om al realităţii pur adjectivale şi doar artistic se declară partizan al verbului („Eu nu zbor”, însă atenţie! „Eu sunt al escadrilei”). Interesant e că lipsa mişcării în spaţiul de creare a vreunui reportaj e dată de negativul verbalului şi de pozitivul nominalului. Această absenţă totală a oricărei urme de conştiinţă a documentării e, în final, un nou Cişmegiu: de ce să-şi ia informaţiile tehnic, în aer (de fapt, nici nu e nevoie de ele), când inspiraţia poate lovi fatal, la sol? Pentru asta există şi explicaţii părinteşti: „– Zborul e foarte periculos. Şi dacă eu, sergentul Florinel Guguştiuc, ar fi trebuit poate ca în calitate de reporter să mă sui măcar o dată în avion, poetul Florinel Guguştiuc mi-o interzice. Dacă, ferească Dumnezeu, cade un pilot, alt pilot vine să-i ia locul. Cînd cade un poet însă, cine şi cum îl mai poate înlocui?” [Teodoreanu, 1989: 261]

Fraza e atât de sforăitoare, încât sună burlesc. Guguştiuc dispreţuieşte atât de mult pericolul, încât nici nu se mai oboseşte să se expună; reporterul poate să mai aştepte, însă poetul nu. E ridiculizată aici prioritatea indecentă pe care o poate avea poezia ca pretext în faţa necesităţii imediate, aceea a relatării (deci, a prozei!). Imaginea are savoarea bizar-atroce a celui care, cedând nervos, declamă în plin bombardament, plimbându-se pe un improbabil bulevard al schijelor. E cert: Florinel Guguştiuc e imun la urgenţă şi refuză orice accelerare în imediat. O astfel de portretizare e, însă, explicabilă, de vreme ce însuşi Teodoreanu îi scrie lui Al. Rosetti: „V-am scris sub formă de sonet, fiind prea sleit şi amărît ca să mă pot concentra în proză. Ce bine e de poeţii lirici! Să poţi scrie fără creier e tot aşa cum umbli pe bicicletă fără mîini. E foarte repauzant!” [Teodoreanu, 1979: 424]

Aşadar, vorbim aici de un (alt) personaj născut sub zodia nefericită a servituţii; Guguştiuc e, însă, viabil, chiar dacă descripţia sa sună ca un pocnet de vehemenţă a lui Păstorel. Fără alte calităţi de reporter decât intuiţia, poetul face o confuzie clară între aceasta şi inspiraţia potrivită versului liric; de altfel, citim că Aripi tricolore e un „mare poem”, deci Guguştiuc e un epic scăpătat, captiv al versului (prin urmare, al formei), şi care n-a zburat niciodată; scriind versuri, personajul a ratat liricul însuşi. Compromis sub acest aspect, răzleţit ca prozator şi inutil ca reporter, Guguştiuc îşi dă pe faţă eşecul cultural final, ceea ce-l soluţionează ca personaj: face, tranşant, confuzie între Boileau şi Rabelais, susţinând că posedă un volum cu autograful primului. Finalul: „Odată controversa pusă la punct, mi-am luat respectuos rămas bun de la maeştri, luînd-o repejor spre Piaţa Teatrului, să iau un vermut cu ignoranţii, la Dragomir.” [Teodoreanu, 1989: 262]

Cealaltă categorie de inocenţi o constituie cei ofensivi prin excelenţă, conştienţi de realitate şi mult prea conştienţi de menirea lor. De altfel, în această realitate rezidă paradoxul: primii n-au vreun interes să răstoarne lumea, fiindcă s-au raliat ei. Perspectiva e bună, confortabilă, astfel că ei poetizează existenţa prin comportamentul faţă de ea. Această viziune comodă are, adesea, gradul ei de conservare a personajului în raport cu subiectul; observăm astfel că, în genere, boemii, buimacii, distraţii, fie că au sau nu statut de protagonişti, nu fac parte dintre personajele sensibile la intemperii în cadrul acţiunii. Această amprentă a aiurelii constituie o veritabilă cuirasă, garantând defensiv imunitatea în faţa oricărui atac (din partea celorlalte personaje sau a propriei conştiinţe) şi dând iluzia că, deşi năuc şi surâzător, personajul e realist şi-şi păstrează cumpătul.

Pe de altă parte, ofensivii, deşi oameni ai faptei, sunt nişte copii ai lipsei de experienţă, inconştienţi de orice posibilă urmare a victoriei. Combatanţi ai etapei, au sclipiri de geniu în strategie şi înseşi izbânzile lor ne apar uşor forţate, proprii vedetelor valorizate exclusiv de capabilii din plan secund. Îi vom avea în vedere aici pe Mitică Valahu (Ion Bucheru, Frumosul cotidian) şi pe Romeo şi Brînduş (Al. Mirodan, Ziariştii).

Mitică Valahu este reporter stagiar la ziarul Ştirea. Cum ştie (ca toată lumea) că fabrica de bibelouri Frumosul cotidian produce kitsch-uri în serie, se hotărăşte ca, printr-un articol fulminant, să provoace explozii de indignare în sânul opiniei publice şi să silească demisia incompetenţilor şi promovarea celor capabili de a produce marfă de bun-gust. Încântat de sine, tratează propriul articol ca armă infailibilă în opera de distrugere a cuibului pseudoartei decorative, însă este constant adus cu picioarele pe pământ de redactorul-şef Maria Postolea şi mai ales de Jenică, secretarul de redacţie. Trimis ca reporter sub acoperire la Frumosul cotidian, Mitică află inerentele două tabere: cea a intereselor, condusă de Nae Halmoş, şeful secţiei design a întreprinderii, respectiv cea a adevăraţilor creatori de artă, oropsiţi, fireşte, de prima grupare. Ajutat de Gloria Onuţan, cap al „rebelilor” de la Frumosul cotidian, Mitică reuşeşte să strângă date vitale pentru demascarea escrocheriilor orchestrate de Halmoş. Revenind la redacţie cu datele, Mitică şi Gloria îl găsesc în biroul Mariei Postolea pe însuşi Halmoş, care venise să protesteze împotriva articolului ce – deocamdată – semnala neregulile de la fabrică. Piesa se încheie cu demascarea lui Halmoş şi cu apariţia în Ştirea a unei anchete privind cotloanele activităţii întreprinderii din ultimii ani. Ultima scenă rezumă un telefon de ameninţare pe care Maria Postolea îl primeşte de la superiorul lui Halmoş, deranjat şi el de rezultatele anchetei.

Cum precizam mai sus, fără redactorul-şef şi secretarul de redacţie – factori de echilibru – Mitică pare periculos de labil, mai ales pentru un demers ce reclamă seriozitate, curaj şi muncă. Se pare, însă, că sceneta organizată de Maria Postolea îl seduce şi-i declanşează reflexele investigative. Negreşit, personajul e reuşit din această perspectivă, răsturnările de situaţie fiind destul de spectaculoase. Imprecizia survine, totuşi, din altă parte: inflaţia de trufie a puberului. El pare excesiv de sigur pe sine, fiind tratat de ceilalţi cu indulgenţă, ca şi cum superbul spectacol pe care-l produce simpla lui apariţie ar dinamita definitiv tranşeele injustiţiei. Imaginii oneste de soldat perfect nu i se potriveşte cea suprapusă, de puştan răzgâiat, cuceritor al unanimităţii feminine a tuturor timpurilor. Exemplu:
MITICĂ: Să lupt cu mine însumi? Imposibil. Sunt un tip atît de tare, încît n-aş avea nici o şansă! [Bucheru, 1985: 57] Sau:

GLORIA (spre Mitică): Deci, Romeo Diaconu eşti… (Semn spre el)

MITICĂ (cocoş): Da. Şefa mi-a fost naş. În biroul ăsta m-a botezat…

GLORIA: Şi… angajarea?…

MITICĂ (vorbind ca despre un fleac): Aaa, ideea mea… Ce-i drept, şefa a fost foarte receptivă, a preluat-o imediat… [Bucheru, 1985: 81]
Sau:
MITICĂ: Păi nu aşa, şefa… Cu acte în regulă. Nu sunteţi dumneavoastră naşa mea? Ne luaţi de mînă, ne duceţi la primărie şi… […] E aproape cucerită, şefa, vă spun eu… [Bucheru, 1985: 82]
Aroma de artificios e observată şi de C. Paraschivescu: „Poate că e şi niţică precipitare, poate că e şi efectul intoleranţei autorului faţă de acest univers sordid – cert e că ieşirea lui Valahu pe teren nu e la înălţimea şansei acordate şi se rezolvă fără prea multă satisfacţie satirică.” [Bucheru, 1985: 88]

Singurele scântei de mândrie lesne digerabile sunt cele strict profesionale, cu rol de prognostic. Ele imprimă personajului dinamismul de care cele citate mai sus se silesc a-l lipsi, fiindcă exprimă aspiraţii inocent disproporţionate, proprii oricărui început de drum:
MITICĂ: Oricum, nea Jeane, ţine minte ziua de azi, că e dată importantă: în publicistica mondială a apărut o forţă! […] Află, nea Jeane, că o să te baţi pentru un exemplar din cărţile mele, şi, cînd o să mă rogi la telefon să-ţi fac rost, am să-ţi amintesc ce mi-ai spus azi… [Bucheru, 1985: 18]
Din fericire, trecem la o piesă mult mai solidă compoziţional, care conferă, până şi personajelor cu veleităţi ofensiv-juvenile, anvergură, spaţiu de manevră şi consistenţă reală în substanţa dramatică, ca să nu mai vorbim de credibilitatea net superioară personajului Valahu. Constatăm trecerea de la infantil la tineresc; avânturile curg mai lesne, fără a fi împuşcate strâmb, printre replici emfatice. Negreşit, bucuria de a fi fost rănit în serviciul opiniei publice sau zâmbetul serafic la gândul deranjului primordial pricinuit vreunui potentat corupt, sună în continuare excesiv militant, ca un bluf al gherilei. Soliditatea detaliilor are, însă, o însemnătate majoră în cazul piesei Ziariştii, de Alexandru Mirodan.

La redacţia ziarului Viaţa tineretului atmosfera e destinsă, se schimbă informaţii şi glume, se discută despre aşezarea în pagină a materialului pentru numărul următor şi se scrie. Totul e în regulă, până când unul dintre redactori descoperă o sumedenie de scrisori de la cititori care-şi aşteptau rezolvarea de prea mult timp, fiindcă Marcela, şefa secţiei, le neglijase. Colectivul este mobilizat de Cerchez, redactorul-şef al publicaţiei. La un moment dat, în timpul citirii şi sortării scrisorilor, cineva descoperă un apel disperat din partea unui anume Ion Gheorghe, muncitor la o fabrică de postav, căruia urma să i se orchestreze excluderea din muncă, din cauza unor critici exacte pe care i le adusese lui Pamfil, director general la minister. Cei care pleacă să cerceteze cazul sunt Romeo, reporter special şi Brînduş, corespondent special al ziarului. Informaţiile pe care cei doi le aduc sunt explozive şi acumularea lor într-un articol de presă ar duce negreşit la reabilitarea lui Ion Gheorghe şi la demisia lui Pamfil. Numai că redacţia adăposteşte un apropiat al potentatului, pe Tomovici, redactor-şef adjunct, care încearcă să amâne publicarea articolului care-l demască pe Pamfil, pentru a-i da acestuia timp să-şi regleze contraofensiva. Astfel, Tomovici îl induce în eroare pe însuşi Cerchez, relatându-i o convorbire telefonică pe care o avusese cu un anume Voinea, şef la direcţia presei; acesta i-ar fi indicat adjunctului că o amânare de câteva zile în cazul Pamfil ar fi oportună. Neîncrezător, Cerchez verifică informaţia şi, văzând că e falsă, opreşte în ultimul moment trimiterea paginii la tipografie, pentru ca articolul respectiv să poată intra în numărul de a doua zi. Se lucrează la secundă, într-un ritm năucitor şi, în cele din urmă, cu concursul şoferilor şi al şefului de gară, ziarul ajunge la Bacău, pentru ca Ion Gheorghe să-şi poată contempla eliberarea. Finalul ne sugerează (vezi Frumosul cotidian) că urmează represalii, însă nota este cert optimistă.

Deşi Brînduş şi Romeo au, ca indivizi ai substanţei dramatice, unele lipsuri la construcţie, caracterul lor salutar rămâne fiabil. Artificiosul ar muşca doar în zona indubitabilei dependenţe de puternicul Cerchez, însă toate personajele gravitează în jurul său; ar însemna încorporarea lui Cerchez într-o culpă a forţei, pentru eliberarea celorlalţi. Redactorul-şef e un personaj atât de solid şi, în acelaşi timp, atât de natural conceput, încât transformă imperfecţiunile celorlalte personaje în inerenţă.

Avantajele personajelor Romeo şi Brînduş în faţa lui Mitică Valahu sunt evidente: primul este reporter special, iar al doilea, corespondent special, în timp ce Valahu e doar reporter stagiar. În timp ce veleităţile de reporter perfect nu au ce căuta la un improbabil gazetar aflat în probe, ceilalţi doi iau startul consistent al experienţei. Romeo se poate lăuda (?!) cu un glonţ în piept şi cu vizite „de lucru” prin spitale, în timp ce Brînduş e în extaz, pronosticând viitoarea crimă a lui Pamfil:
BRÎNDUŞ (radiind): Mă gîndesc, tovarăşe Cerchez, la dom’ Pamfil… Mă omoară cînd o citi articolul. [Mirodan, 1976: 98]
Deşi statutul celor doi îi recomandă ca factori de disipare a conflictului, trebuie subliniat punctul de vedere al lui Vicu Mîndra, care susţine că, deşi personajele nu sunt creionate forţat, iar greutatea lor în cadrul substanţei dramatice e credibilă, ele sunt caracterizate primordial printr-o singură trăsătură îngroşată, şi aceea străină subiectului în sine: „Celelalte personaje nu sunt cu desăvârşire şterse, dar au nevoie pentru a străluci de atribute împrumutate în afara conflictului. Brînduş face uz de povestea sa de dragoste, Romeo de ticurile sale verbale.” [Mîndra, 1958: 97]

Observaţia este justă, mai ales că are o dublă utilitate: descrierea personajelor, respectiv fixarea diferenţelor dintre ele, ceea ce le solidifică existenţa dramatică. Din fericire, fenomenul provine din refuzul dramaturgului de a construi un tandem arid, de felul caricaturalilor Sfinţescu şi Linte, ai lui Aurel Baranga. Brînduş şi Romeo se detaşează net unul de altul, Mirodan reuşind astfel să evite conceperea unui aparat amfibiu de asanare a conflictului, ceea ce ar fi dus la impresia de ineficienţă. Cele două personaje rămân două, refuzând constant asimilarea reciprocă.

Mai întâi, semnificativ este faptul că cei doi sunt, ca vârstă, extremele redacţiei. În vreme ce Brînduş are doar 22 de ani, Romeo este un adevărat veteran, la cei 36 de ani ai săi. Apoi, în vreme ce tânărul are o evoluţie sacadată, plină de scrâşnete şi de obsesia grea a corectitudinii esenţial-jurnalistice, Romeo pare a fi dobândit, în timp, esenţa opusă: cea a lejerităţii supreme, ca produs al unei valori probate şi unanim acceptate. Şi tocmai liniile unice de descripţie despre care amintea Vicu Mîndra produc, înseşi, personajul: efortul îndărătnic şi rezistent al lui Brînduş vine din conflictul interior în care îl aruncă iubirea pentru Marcela, şefa secţiei corespondenţă, iar nonşalanţa zăpăcită a lui Romeo este potenţată de ticurile sale verbale.

În timp ce veteranul e caracterizat de un suprem dinamism exterior şi de o efervescenţă malignă, rădăcină a profesiei sale, frământarea lui Brînduş e esenţialmente interioară: el comunică deseori greu, cu privirile în pământ, scrâşnind din dinţi şi mormăind, refractar. Tocmai de aceea, izbucnirile lui sunt intense, iar sinceritatea sa este compactă, dură, alpină. Romeo este un patinator: el e trimis după subiecte, dar găseşte şoz-uri, reuşind să deposedeze senzaţionalul de platitudine, într-o desfăşurare de o francheţe organică, tulburătoare. Iată atitudinea ce-l descrie pe Brînduş, pusă în lumină, cum am precizat, de dragostea pentru Marcela:
CERCHEZ: […] Ce-i cu tine, Brînduşule? E ceva cu tine de la o vreme.

BRÎNDUŞ (tace, cu capul plecat)

CERCHEZ: Eşti bolnav?

BRÎNDUŞ: Nu…

CERCHEZ: Obosit?

BRÎNDUŞ: Nu…

CERCHEZ (îi ia capul în mîini): […] Ăsta e articol? Unde ai învăţat tu să scrii aşa?

BRÎNDUŞ: Aşa e. Ştiu. Simt totdeauna, simt cînd fac o greşeală. Dar ce folos că simt? Nu pot, nu pot… (Cu capul între mîini.) Şi mîine dimineaţă trebuie să fie ziarul la Bacău…

CERCHEZ: Mîine dimineaţă, la Bacău… La zece, la fabrică. […] Să explodeze acolo în şedinţă. […] La trei, pagina trebuie calandrată, ca să prindem trenul de Bacău. Altminteri, ziarul nu mai ajunge mîine la fabrică. […] Răspunzi de Ion Gheorghe.

BRÎNDUŞ (încleştat): Am înţeles. (Se ridică să plece.) [Mirodan, 1976: 82-84]
Iată ce-l descrie, însă, pe Romeo:
CERCHEZ (îi desface cămaşa la piept, unde se zăresc, numai din rîndul întîi, nişte cicatrice): Cînd ai căpătat rana din piept?

ROMEO: A!… La tatuajul meu vă referiţi? Să tot fi fost acum cinci ani […] Erau spiritele cam aprinse în sat…

CERCHEZ: Cine le-a aprins?

ROMEO: Cine să le aprindă, dacă nu reporterul special al ziarului ce cu onoare conduceţi, şi care scotea la arie o gazetă-fulger. Deoarece am abţiguit într-un reportaj de culoare vreo două persoane care stricaseră, noaptea, o batoză, mi-am luat a doua zi micul dejun… într-unul din spitalele construite de regimul democrat-popular la ţară.

CERCHEZ: Şi, a doua zi?

ROMEO: A doua zi am făcut o vizită din interes de serviciu la sala de operaţii […]

CERCHEZ: Du-te. (După ce iese Romeo, către Tomovici.) Iar tu ai cerut mereu, de doi ani încoace, scoaterea lui din redacţie pentru limbaj şi atitudine necorespunzătoare… Un glonte pentru un reportaj… Un preţ. Şi el n-a spus totul. […] că atunci cînd au aflat de intenţia lui de a publica demascarea, i-au trimis o scrisoare de ameninţare cu moartea. El ar fi răspuns, după cîte ştiu: „Defect!”. Şi a primit un glonte în piept. Romeo nu-i un teoretician strălucit, dar este într-însul ceva… [Mirodan, 1976: 78-79]
De remarcat în primul rând că ambii (ca şi celelalte personaje, de altfel), sunt caracterizaţi preponderent în raport cu Cerchez. Redactorul-şef acţionează nu doar ca pol de forţă al piesei, ci şi ca iniţiator al forţei celorlalţi. În al doilea rând, Romeo este, indubitabil, unul dintre cele mai reuşite exemplare de reporter din literatura noastră, dacă ne referim la calităţile identificate de David Randall: el posedă instrumentul lingvistic necesar (vezi „limbajul şi atitudinea necorespunzătoare” de care vorbeşte Tomovici), simţul indubitabil al culorii (deşi reportajul pe care-l scrie e prin esenţă informativ şi demascator) şi curajul indolent al celui care consideră că cicatricea unui glonţ pe piept e doar o defecţiune a unui tatuaj.

În al treilea rând, deşi ne-am aştepta ca experimentatul Romeo să expună privirii tranşe din talentul şi impetuozitatea redactorului-şef, cel care candidează net la statutul de „nou Cerchez” este nimeni altul decât Brînduş. În aceasta rezidă ascendentul neaşteptat pe care tânărul pare a-l avea asupra celuilalt: pe când Romeo nu se poate abţine să „încondeieze colorat” până şi reportajul ce tratează cazul Pamfil, articolul lui Brînduş e un câştigător de cursă lungă, de vreme ce constituie haltera centrală a ediţiei. Forţa lui Romeo stă în limbaj, agitaţie şi culoare; Brînduş e închis, mat, o viitoare vedetă a maratonului. Natură ardentă, el îşi afirmă inconştient înrudirea de temperament cu Cerchez:
BRÎNDUŞ (rebel): […] Am muncit acolo patru zile şi patru nopţi, de-mi plesneşte capul, am scris articolul în tren, pe genunchi, şi acum…

TOMOVICI (lejer): Ai obosit?

BRÎNDUŞ (strigînd agresiv): Dimpotrivă!

CERCHEZ: Nu ţipa!

BRÎNDUŞ: Nu ţip. Urlu! [Mirodan, 1976: 56-57]
Ridicarea tonului şterge diferenţele între redactorul-şef şi corespondentul special:
DORINA (vîrîndu-şi capul pe uşă, încurcată): Tovarăşe Cerchez, vă caută…

CERCHEZ (abia reţinîndu-se): Nu sunt aici.

DORINA: Dar unde să spun că… ?

CERCHEZ: Nu ştiu… La crematoriu! Mă arde! Înţelegi?” [Mirodan, 1976: 43]
Nu ar trebui să existe reticenţe în tratarea indulgentă a atâtor decibeli ca spaţiu auditiv al entuziasmului jurnalistic de iniţiativă. Deşi discursul lui Romeo se întinde mai mult pe lăţime decât pe înălţime (ca în cazul lui Brînduş), cei doi se întâlnesc eficient în nişa deloc întâmplătoare a frământărilor de la Bacău. Conştienţi de capacităţile lor, ei se completează perfect în promptitudine, când redacţia află detaliile conflictului dintre Ion Gheorghe şi Pamfil:
BRÎNDUŞ: […] Of, trimite-mă în ţară şi pe mine pe două săptămîni! [Mirodan, 1976: 35]
Şi
ROMEO: […] Reporterul special are şi el ceva de spus în cazul lui Ion Gheorghe. Lăsaţi-mă să plec şi eu la Bacău, şi dacă nu ţi-o place cum o să-i dezghioc pe amici, să nu-mi zici mie… [Mirodan, 1976: 43]
Concluzionăm cu ideea că, deşi captiv al unui entuziasm adesea disproporţionat faţă de realitatea subiectului, inocentul e un dublu eliberator: mai întâi, el răsfiră fervenţă şi acea seriozitate poznaşă care-l face indispensabil, ceea ce dinamizează acţiunea; în al doilea rând, se eliberează pe sine de o realitate mereu incomodă, prin salturi frivole, cu inflaţie de eficacitate (Mitică Valahu), prin sustragere şi bulversare (Florinel Guguştiuc), prin culoare şi joc (Romeo) sau printr-o pasiune aproape iraţională (Brînduş). Prescriem încheierea acestei secţiuni ca act festiv; fiindcă nici unul dintre tipurile de personaj-publicist ce vor fi menţionate nu va mai instiga într-o asemenea măsură la suavitatea prefacerii actului de presă într-un deliciu al existenţei.
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   30

similaire:

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSaint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée...
«Saint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée et croisée de deux cités portuaires de part et d’autre de l’Atlantique...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Pleins feux sur Halloween !
«Horror Nights», du 26 septembre au 1er novembre est un rendez-vous incontournable !

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Le plein de nouveautés !
«Beautiful Europe» créé l’événement et invite à la rêverie ! Sur un écran à 360°, 11 projecteurs surpuissants, accompagnés de son...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconUne nouvelle plateforme ludique et éducative en ligne
«kit de démarrage» plein de surprises. La carte de membre de l'Europa-Park junior club est disponible dans des magasins du parc désignés...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconProgramme de recherche «Les figures de l’intermédiation marchande...
«[…]En fait, Yvan Debbasch passe en revue toutes les Echelles méditerranéennes, et ce sont les conditions générales du commerce entre...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI icon«Les Entretiens de l’Excellence» Le Club XXI e siècle organise en partenariat avec Sciences-Po
«Le modèle français de promotion sociale est toujours valable et opérant. Contrairement à ce que l’on peut entendre, l’ascenseur...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSitué à Waldkirch en Forêt-Noire, mack rides voit le jour en 1780....
«Gastronomie» et «Marketing» d’Europa-Park. Au cours de leurs études, Michael et Thomas Mack ont acquis une formation internationale...






Tous droits réservés. Copyright © 2016
contacts
h.20-bal.com