Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI





télécharger 1.58 Mb.
titreIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI
page24/30
date de publication13.10.2016
taille1.58 Mb.
typeDocumentos
h.20-bal.com > histoire > Documentos
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   30

Bibliografie
Bucheru, Ion, Frumosul cotidian, Eminescu, Bucureşti, 1985

Mirodan, Alexandru, Ziariştii, Eminescu, Bucureşti, 1976

Mîndra, Vicu, Însemnări despre literatură şi teatru, E. S. P. L. A., Bucureşti, 1958

Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Junimea, Iaşi, 1988

Petrescu, Cezar, Calea Victoriei, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967

Rebreanu, Liviu, Ion, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966

Rebreanu, Liviu, Răscoala, Dacia, Cluj-Napoca, 1971

Rebreanu, Liviu, Romane, vol. III, Cartea Românească, Bucureşti, 1986

Teodoreanu, Alexandru, Hronicul măscăriciului Vălătuc, Junimea, Iaşi, 1989

Teodoreanu, Alexandru, Scrisori către Al. Rosetti, Minerva, Bucureşti, 1979
Poezia românească actuală din Basarabia. Modele literare şi relevanţa lor
Drd. Liliana Doscalo (Grosu)

Dunarea de Jos” University of Galati
Résumé : La poésie roumaine contemporaine de Bessarabie est caractérisée par la tendance de renouvellement de la lyrique, par la synchronisation avec la littérature universelle et surtout avec la littérature roumaine de l’autre côté de Prout. Celle-ci oscille entre traditionalisme, d’une part et le modernisme, de l’autre part. Les poètes de Bessarabie tâchent de s’évader de ce cadre étroit des dogmes vers les grandes missions de la poésie en tant que processus de création et vers la mission de l’humanité, en général. Parmi les personnalités illustres de la littérature roumaine contemporaine de Bessarabie on mentionne la création littéraire de Gr. Vieru, D. Matcovschi, L. Lari, N. Dabija, L. Damian, A. Codru etc. Grâce à la contribution des poètes mentionnés et d’autres, la poésie de Bessarabie sort de l’anonymat, en franchissant les limites du national vers l’universel, tout en étant reconnue et appréciée à côté d’autres créations littéraires qui appartiennent à d’autres cultures.
Mots-clés : Bessarabie, traditionalisme, synchronisation, national, modèle.
Articolul de faţă presupune redarea unor particularităţi generale în care se înscrie poezia românească actuală din Basarabia şi urmăreşte prezentarea a două modele relevante - Grigore Vieru, prin intermediul căruia poezia românească din spaţiul basarabean a depăşit graniţele naţionalului spre universal şi Nicolae Dabija, exponent de frunte al poeziei actuale şi un model al generaţiei ’70 - atât pe calea poeziei, cât şi a articolelor de publicistică.

Aflată într-o efervescenţă de curente şi concepţii, poezia românească din Basarabia a cunoscut o dezvoltare sinuoasă, pe alocuri, dar şi cu noi deschideri spre procesul de sincronizare cu literatura din partea dreaptă a Prutului. Un aspect important îl presupune întâlnirea liricii basarabene cu poezia lui George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga şi, mai târziu, a lui N. Labiş sau N. Stănescu, fapt ce i-a deschis noi posibilităţi de afirmare, asigurându-i, în cadrul României întregite, o dezvoltare intensă şi dinamică, mai mult sau mai puţin susţinută de critica literară de pe ambele maluri ale Prutului.

Accesul la literatura de peste Prut a deschis noi orizonturi pentru literatura română din Basarabia. Astfel, generaţia şaizecistă - sau „copiii anilor de război” - a făcut posibilă revenirea la tradiţiile Marilor Clasici ai literaturii române:
Datorită generaţiei şaizeciste (generaţia lui Grigore Vieru şi a lui Liviu Damian) literatura din Moldova recapătă conştiinţa de sine. E o sincronizare perfectă cu generaţia lui Nicolae Labiş, pleiada basarabeană a copiilor anilor 30 având de depăşit mai multe goluri şi descoperind cu mult mai târziu atât poezia lui Eminescu, cât şi cea a marilor poeţi interbelici (Blaga, Barbu, Arghezi, Bacovia). [Cimpoi, 1998 : 37].
Literatura românească actuală din Basarabia este marcată de o linie succesivă de urmare a tradiţiilor creaţiei populare şi ale literaturii clasice, de revenire la matricea neamului, la valorile neperisabile ale literaturii române şi ale spiritualităţii noastre. Astfel, pe de o parte, asistăm la o poezie în care pe alocuri se întrevede a atitudine sociologizantă faţă de fenomenul artistic, specifică regimului totalitar, iar pe de altă parte, putem urmări o evoluţie cu realizări optime privind depăşirea acestui cadru. Această depăşire se demonstrează prin temele şi motivele dominante ale poeziilor – plaiul, mama, vatra, limba, codrul, stelele, izvorul, lumina, frunza etc. – care poartă amprenta regăsirii de sine a poetului. Pot fi reperate aici diverse teme şi motive sociale cum ar fi:
Ecologia naturii şi ecologia sufletului omenesc, deznaţionalizarea, renunţarea la datinile şi obiceiurile poporului, pericolul declanşării unui cataclism nuclear, fizionomia etnică a contemporanului, sentimentul demnităţii naţionale constituie acele preocupări artistice de importanţă vitală pe care poeţii le-au amplificat în formula căutărilor de ultimă oră pentru a da răspuns la problemele stringente ale epocii şi pentru a se încadra în lupta cu inerţia (N. Labiş). [Botnaru, 1998: 86].
Un alt aspect ce urmăreşte să demonstreze depăşirea vechilor concepţii este şi problema limbajului, care a rămas la nivelul graiului moldovenesc, conservat într-o sferă oral-folclorică şi supus presiunii limbii ruse, ceea ce a dus la efecte grave precum: lexic sărac, construcţii sintactice ruseşti, calchieri, limbajul „de lemn”. Tocmai de aceea, „neologismul sună, în unele contexte poetice, strident sau chiar impropriu, sinteza dintre tradiţie şi modernitate sub aspect stilistic se realizează anevoie; lipsa unui mediu lingvistic românesc elevat determină pe poeţi să recurgă la livresc” [Cimpoi, 1998: 37-38]. Adevărul ce se desprinde de aici e că sarcina de a scoate de sub acest impas poezia îi revine generaţiei de creaţie şaizeciste (Grigore Vieru, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Gheorghe Vodă, Victor Teleucă, Pavel Boţu, Anatol Codru, Ion Vatamanu, Arhip Cibotaru, Anatol Codru, Emil Loteanu ş.a.): „şaizeciştii din Moldova repun limbajul în albia naturală a românescului, poeticul – în cea a firescului, realul – în tabloul obiectiv al diversităţii lui poliforme, sensibilitatea – în matricea dialecticului, a dramatismului” [Ibidem: 38].

Problema limbajului devine cu atât mai pronunţată dacă ne raportăm la specificul contextului socio-politic: „(…) într-o epocă de rusificare agresivă, în Republica Moldova a existat o conştiinţă culturală românească, s-a scris literatură română, chiar dacă, decenii la rând, aceasta a fost silită să poarte « cămaşa de forţă » a unui alfabet străin – alfabetul chirilic” [Revnic :82]. Insistăm asupra adevărului din finalul citatului, care arată „lupta” susţinută, de decenii, a basarabenilor pentru limba română, abia după 1990 revenindu-se la alfabetul latin, ceea ce l-a făcut pe Gr. Vieru să exclame: „Dragu-mi-i a te cânta,/ Scrisule venit din stele,/ Orice literă a ta/ Ca pe ochii maicii mele/ Dornic o sărut...// Răsai, răsai, răsai/ Şi nu te mai pierde,/ Iubirea mea!” (Răsai) sau, într-un alt context: „Sunt un om al nemâniei,/ Lumii astea nestrăin./ Vin din munţii latiniei,/ Deci, şi scrisul mi-i latin!” (Cântare scrisului nostru).

O altă particularitate a poeziei româneşti actuale din Basarabia este situarea acesteia între tradiţional şi modern: „În principiu, viziunea artistică a poeţilor moldoveni e determinată de două orientări ce coexistă simultan: tradiţionalistă şi modernistă” [Botnaru, 1998: 88]. Orientarea tradiţionalistă este pusă în evidenţă de materialul de viaţă din care se creează poezia, de asemenea, printr-o serie de detalii rustice şi teme, motive autohtone, explorarea fondului folcloric. Pe de altă parte, se conturează o orientare modernă prin înnoirile aduse expresiei poetice, utilizarea figurilor de stil, a metaforei, simbolului, hiperbolei etc., a altora ce ţin de forma grafică a poeziei, de aranjarea elementelor constitutive ale acesteia, ceea ce, indiscutabil, reprezintă modul de a institui un sistem de interdependenţe, de corelări ale lexicului cu latura sonoră şi ritmică, prin mijlocirea cărora versul acumulează expresivitate.

După cum menţionează Ana Bantoş, „nu putem, însă, neglija aspectul dublu al revenirii la tradiţie: unul ţine de necesitatea recuperării tradiţiei ignorate, ca şansă unică de supravieţuire, iar celălalt – de faptul că instalarea în carapacea tradiţiei conţine în ea riscul stagnării” [Bantoş, 2000: 148]. În consens este şi Eugen Simion când afirmă: „(...) tradiţionalismul este inevitabil pentru o generaţie care trebuie să apere valorile morale şi spirituale ale unei naţiuni ameninţate să-şi piardă identitatea” [Simion, 2002: 299].

Pe de altă parte, se scoate în evidenţă faptul că poeţii fac apel deseori la folclor. Pentru această predilecţie poetul Gr. Vieru are şi o explicaţie: „(…) Într-un fel, generaţia noastră este folclorică. Creaţia populară a exercitat o influenţă covârşitoare asupra noastră. Am împrumutat de la folclor nu atât ritmul exterior, metafora, cât accentual interior, dramatic” [Dolgan, 2007: 160].

Un model emblematic al poeziei româneşti din Basarabia este poetul Gr. Vieru, a cărui operă literară depăşeşte, prin valoarea estetică, graniţele spaţiului naţional şi accede la universalitate. Miza estetică a poeziei vierene vizează şi o recuperare a identităţii noastre, având o misiune nobilă, şi anume aceea de a deştepta conştiinţa naţională asemenea unui părinte spiritual, semănând curaj, omenie, demnitate, bunătate, credinţă, curăţie, verticalitate. S-a afirmat, pe bună dreptate, că Grigore Vieru are conştiinţa poetică a prezentului pentru că o are pe cea a trecutului. Poezia sa leagă organic trecutul cu prezentul şi viitorul.

Poezia lui Grigore Vieru este şi una a vieţii şi a marilor rosturi umane, începând cu cadrul viu al copilăriei şi continuând cu poezia maturităţii. Vom urmări, în acest sens, poezia lui Gr. Vieru în plan evolutiv. Poetul s-a născut scriitor pentru copii, fapt confirmat de majoritatea criticilor literari, având o atitudine specifică faţă de lume, o viziune proprie, care reuşeşte să apropie de inimă şi minte universul spiritual al copilului. Poetul pătrunde adânc în psihologia copilului, în modul lui propriu de a vedea imaginativ lumea exterioară, de a simţi şi a gândi la nivelul înţelegerii simple şi naive, astfel „deschizând” labirintul acestei psihologii.

Curiozitatea copilului este explorată la infinit, poetul având capacitatea de a judeca lucrurile cu mintea iscoditoare a acestuia, de a simţi cu inima sensibilă a micuţului, şi exploatând deopotrivă şi uimirea şi jocul, şi bucuria şi tristeţea, şi umorul şi naivitatea, şi pitorescul limbajului şi vorbirea dură, adică toate acele ipostaze posibile în care se manifestă cugetul uman.

Poetul Gr. Vieru reuşeşte, ca nimeni altul, să îmbine, în fiecare mică poezie dedicată copiilor, cele trei aspecte fundamentale ale operei ca artă veritabilă - esteticul, eticul şi cognitivul, astfel realizând scopul final al literaturii pentru copii, şi anume acela de a educa tânăra generaţie. Poetul îşi aduce contribuţia în mod constructiv la modelarea sufletului micuţului cititor, îi insuflă dragoste faţă de tot ce e frumos şi nobil, cultivă adevărul şi frumosul, cinstea şi generozitatea, stima faţă de cei maturi. Poetul încurajează patriotismul şi umanismul, dragostea faţă de locul natal, faţă de ţară, el însuşi fiind un model de cetăţean devotat, ce luptă pentru binele şi „înflorirea” ţării, pentru recuperarea trecutului şi pentru trezirea conştiinţei civice.

Într-un mod cu totul particular şi tulburător de sensibil sunt resimţite în creaţia lui Gr. Vieru urmele războiului. Aceste urme îi trezesc copilului tristeţe şi compătimire. În jocul lui naiv, de a călca pe urmele din zăpadă lăsate de tălpile oamenilor maturi, copilul se regăseşte în dificultatea creată de faptul că urma tălpii e într-un singur exemplar, celălalt lipsind din cauza unei tragedii de război:
Urma lui – desperecheată

Pe zăpezile adânci.

Fără urma dreaptă iată

Trist îi este urmei stângi. (Urme)
Poezia pentru adulţi a lui Grigore Vieru, ca şi cea dedicată copiilor, se caracterizează prin simplitate, printr-un profund caracter estetic, prin aceeaşi precizie psihologică, prin dezvăluirea marilor adevăruri umane şi, în particular, a adevărurilor naţionale. Poetul îşi cântă plaiul, pământul, care reprezintă acel miraculos reazăm, sprijin ce-l ţine vertical pe om. Dar mai presus de toate este principiul matern, care înglobează în sine întregul arsenal de teme şi motive ale creaţiei vierene. Principiul matern este ideologia de bază pe care se îmtemeiază întreaga creaţie a lui Grigore Vieru, este veriga de aur ce susţine procrearea şi continuitatea vieţii, este scânteia ce emană căldură şi dragoste; mama este cuvânt, libertate, dor, în ultimă instanţă, univers. Eliza Botezatu menţionează următoarele, în această privinţă: „Poetul descoperă în fiinţa mamei coordonate esenţiale ale sufletului colectiv. Abordând motivul, el se află în atingere cu straturile cele mai adânci ale fiinţei noastre morale. Mama e prototipul unei umanităţi ideale, considerată, mai ales, din perspectiva etico-psihologică. Ea ţine în cumpănă dreaptă însăşi viaţa” [Botezatu, 1979: 86]. Poetul îşi creează din mama personală mitul vieţii sale, dar şi al întregii omeniri, aşa cum observă şi Constantin Ciopraga: „Prin « mamă personală » ni se transmite arhetipul mamei universale. Se ajunge, în fapt, la o mamă suprapersonală, o mamă-idee, proiectându-se în eternitate, o mamă hieratică meritând adoraţie, acţionând suprasenzorial, ca un fluid învăluitor (...)” [Ciopraga, 2009: 16].

Pierderea mamei reprezintă pierderea dispoziţiei celei mai măreţe, unice, irepetabile – starea de a fi copil. Această idee a fost eternizată într-o maximă memorabilă frecvent analizată şi discutată: „Pierzând pe mama, îţi rămâne patria, dar nu mai eşti copil”. Comentând această maximă, Adrian Dinu Rachieru menţiona următoarele:
Poetul, spuneam, este un „duh al vieţii”, reveria natală, devoţiunea, delicateţea (tânjind replierea) caută obsesiv chipul mamei. Cine ar putea veni în locul Ei? — se întreabă Vieru. O lume maternă, crescând sub acest simbol tutelar stăpâneşte universul liric: „Nu poţi să smulgi din aer/ Al mierlei cântec spus/ De vorba mamei gura-mi/ S-o depărtezi nu poţi.// Nu poţi din ape smulge/ Un soare oglindit/ De mine chipul mamei/ Să îl desparţi nu poţi” (Versuri albe). Poetul ascultă tăcerile din „casa mumei”, „plânsetul humei” (e un accent bacovian aici), iubirea ia chipul mamei; „pierzând pe mama — citim în Caut umbra — mi-a rămas patria”. Deci, sfârşind antologic: „Mamă,/ Tu esti patria mea!” (v. Mamă, tu eşti...) [Cimpoi, 1998: 16].
De o revelatoare formulă poetică este poezia dedicată iubitei, care, alături de mamă, este o permanenţă a scrisului vierean. Dragostea e concepută la Vieru în cadrul familiei, ca un joc de familie, un joc extraordinar, unic, trezit de fantezia copilărească, bunăoară cum este în poezia Joc de familie. Iubita nu e doar o invenţie literară, ci o realitate cotidiană, alături de care poetul se simte un norocos declarând: „Norocul cerului e luna,/ Norocul meu eşti tu, iubito (De ce-ai fi tristă?). Iată cum comentează Eugen Simion erosul în creaţia lui Gr. Vieru, propunând spre exemplificare poezia O ceaţă caldă, redată în întregime.:
Erosul este în poemele lui Vieru discret şi serafic, în prelungirea poeziei populare şi a poemelor lui Eminescu. Femeia este un răsărit de soare, printre genele ei se înalţă Luna, bărbatul îndrăgostit aspiră să fie îngropat în lumina ochilor ei... În această imagistică tradiţională înecată în suavităţi se aude şi câte un sunet mai aspru, repede melancolizat însă şi adus, în cele din urmă, în nota obişnuită de beatitudine. [Simion, 2002: 190]
Poetul însuşi scrie despre limba maternă – limba română, considerând-o o a doua mamă, născătoare de lumină şi speranţă. Ilustrativă în acest sens este poezia În aceeaşi limbă: În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge/ În aceeaşi limbă/ râde un pământ// În limba ta/ Ţi-e dor de mamă…”. Poetul pune, în cuvintele limbii materne, procesele afective ale sufletului uman: plânsul, râsul, durerea, bucuria, mângâierea, cântul şi chiar tăcerea. Asemenea mamei zămislitoare, vatra neamului a născut limba română, devenind nemuritoare, prelungindu-şi existenţa prin „copiii ei spirituali”: „Sărut vatra şi-al ei nume/ Care veşnic ne adună/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română” (Limba noastră cea română). Întreagă fiinţă a poetului tresare la rostirea cuvântului matern, primeşte căldura sufletească pe care nimeni altcineva nu i-o poate da: „Pentru ea e caldă vatra poamei/ Pentru limba, pentru limba mamei” (Pentru ea).

Conchidem prin a afirma faptul că Grigore Vieru este un poet al frumuseţii, poet al maternităţii, poet al dorului, al preasfântului, al sublimului şi sacrului, al nemuririi prin limbă, neam şi mamă, prin ceea ce creează – o poezie, un aforism, o confesiune, un articol, dar, mai ales, prin textele menite pentru cântece. El a împământenit, prin originalitatea slovei sale, lucrurile cele mai de valoare care ne menţin ca popor, care ne certifică identitatea noastră, care ne deschid drumuri nestrăbătute, ne înnobilează.

O adevărată explozie de modernizare a poeziei postbelice din Basarabia începe cu „generaţia ochiului al treilea” (reabilitarea esteticului), aşa cum o numeşte Mihai Cimpoi, în frunte cu Nicolae Dabija, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Valeria Grosu, Leo Botnaru, Arcadie Suceveanu, Ilie Zegrea, Leonard Tuchilatu, Ion Hadârcă, Iulian Filip, Nina Josu, Constantin Dragomir, Vasile Tărâţeanu, Ludmila Sobieţchi ş.a. Este vorba despre
(...) o generaţie care se încredinţează ochiului al treilea, care anulează tirania realului, stimulând insinuarea posibilului şi visului, care desfiinţează hotarele dintre mimesis şi fantezie, imaginaţie. Vederea cu „cel de-al treilea ochi” interiorizează viziunea, o scoate din vechile convenţii realiste, purifică verbul poetic, îl scoate pe poet (prozator) din contingentul care-l ţintuia tiranic şi îl transformă în transcendent (care e, de fapt, un tărâm mai împământenit al poeticului, o zonă de puritate solară, de firesc şi organic): „De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu/ să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi - / ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu/ lucrurile văzute cu al treilea ochi” (Nicolae Dabija). [Cimpoi, 1998: 41].
Un exponent de frunte al poeziei şi un model al generaţiei ’70 este Nicolae Dabija (născut în 1948 în comuna Bişcotari, azi Codreni - Cimişlia), unul dintre cei mai importanţi poeţi basarabeni – pe calea poeziei, dar şi a articolelor de publicistică – în abordarea problemelor de maximă actualitate ale Republicii Moldova privind deşteptarea naţională şi revalorificarea adevărurilor sacre ale naţiunii. Lirica lui N. Dabija este orientată spre conservarea instinctelor candorii şi ale anotimpului adolescenţei, aşa cum observă Ana Bantoş, şi aceasta într-o perioadă când concepţia asupra vieţii era marcată de două tendinţe: pe de o parte – cea politică generată de sistemul totalitar (vorba fiind de perioada „stagnării” brejneviste) şi cea scientistă, determinată de faptul că ştiinţa nu mai este sigură că a găsit adevărul şi certitudinea.

Pentru a ilustra valenţele plastice sau muzicale ale poeziei lui N. Dabija, vom reţine doar câteva dintre formulele lui cele mai caracteristice. La început, în tendinţa de reabilitare a poeticului, poezia lui N. Dabija este uşor sentimentală, punând în lumină o puritate diafană şi generând o stare de cântec perpetuu. Odată cu apariţia celui de-al doilea volum de poezie, intitulat Apă neîncepută (1980), acest sentiment de frumuseţe şi candoare se leagă de o serie de realităţi fără de care poetul nu poate „respira” - graiul matern, Patria, baştina, părinţii şi înaintaşii, ceea ce reprezintă valoarea culturală a sufletescului. Redăm integral poezia Cât trăim pe acest pământ:
Cât trăim pe acest pământ

Mai avem un lucru sfânt,

O câmpie, un sat natal,

O clopotniţă pe deal.

Cât avem o ţară sfântă,

Şi un nai care mai cântă,

Cât părinţii vii ne sunt

Mai există ceva sfânt.

Cât pădurile ne dor

Şi avem un viitor

Cât trecutu-l ţinem minte

Mai există lucruri sfinte.

Cât Luceafărul răsare,

Şi în cer e sărbătoare,

Şi e pace pe pământ,

Mai există ceva sfânt.

Cât avem un sat departe

Şi un grai fără de moarte

Cât ai cui zice părinte,

Mai există lucruri sfinte.

Cât durea-ne-vor izvoare,

Ori un cântec ce dispare,

Cât mai avem ceva sfânt

Vom trăi pe-acest pământ.
Interioritatea poetului se dezvăluie plenar cu ochiul al treilea, care aparţine nu altcuiva decât copilului. Astfel, „privită cu ochiul copilului, lumea apare nouă, senzaţia este acută, aproape izbitoare, iar capacitatea de a se ului, de a se minuna este primordială. În poezia sa se face simţit „un auz de copil, care ne soarbe cu tot cu cântec” (...) Aşa se face că sufletul este conceput drept o carte, pe care autorul o traduce în cuvinte: „Sufletul meu e o carte,/ pe care o traduc în cuvinte” [Bantoş, 1998: 535].

Întreaga poetică a lui N. Dabija se bazează pe arta sugestiei, de o profundă subtilitate, dobândită prin explorarea cu măiestrie fie a metaforei, comparaţiei, analogiei sau parabolei, fie a paradoxului. Un exemplu edificator ni-l prezintă versurile: „Doru-mi-i de Dumneavoastră:/ Ca un zid – de o fereastră” (Poem). Un principiu inconfundabil al liricii lui N. Dabija este acela de a fi sămânţă şi a născoci pământul în jurul tău, iar „lacrima”, simbol al inocenţei, este mijlocul de a vedea lumea din jur, este expresia verosimilă a unui sentiment nobil, curat şi îmbibat de poetic, prin intermediul căreia este construită realitatea, este realizată corelaţia între lumea prezentă, cu trăirile ei, şi lumea purităţii bătrânilor: „Citesc letopiseţele, parcă cronicarii/ Ar fi privit lucrurile acelea printr-o lacrimă:/ Totul e scânteietor, totul descris cu puritate.”

Nu de mică însemnătate pentru lirica lui N. Dabija este deschiderea spre simbol, un simbol care caută să se încarce de însemnele conştiinţei colective şi, totodată, de încărcătură religioasă, născută din structura spirituală etnică a neamului. Ca o semnificaţie de vârf a poeziei lui N. Dabija este căutarea unui mit cosmogonic, în care divinul şi umanul să se contamineze reciproc. În consecinţă, o conştiinţă mitică a valorilor absoarbe instinctiva cunoaştere din poezia lui N. Dabija, redirecţionând-o spre transcendenţă şi spre redescoperirea resurselor credinţei în Dumnezeu. La acest moment, cel mai elocvent ni se pare a fi mitul iubirii, iubirea de viaţă, de frumos, pentru că „cât mai iubim suntem fiecare” (N. Dabija). Această dragoste de viaţă se va stinge, pentru poet, într-un moment de prea multă iubire:
O beznă flămândă mă caută, sire,

şi mările toate-s de ceaţă.

Şi-am să mor de prea multă iubire,

Şi-am să mor de prea multă iubire,

Şi-am să mor de prea multă iubire de viaţă” (O beznă flămândă mă caută...)
Subscriem la ceea ce sublinia M. Dolgan, cu referire la întreaga activitate literară a poetului: „Trei tensiuni animă în permanenţă şi deopotrivă spiritul creator al lui N. Dabija: tensiunea căutării adevărului, tensiunea trăirii acestui adevăr şi tensiunea exprimării cât mai plenare şi cât mai pregnante” [Dolgan, 1998: 548].

Impresionantă sub aspect grafic, dar şi tematic, evident, este poezia Clepsidra, definită de E. Simion ca „o performanţă prozodică, o fantezie bine chibzuită” [Simion, 2002: 302]:
Vroiam să dobor secunda cu o săgeată

Vroiam să măsor cu o iubire vecia.

Mult prea multă-mi părea Poezia...

Şi-a mea îmi era lumea toată...

Iarba creştea sub paşii mei,

teii scoteau flori pe ram

de mă gândeam la ei

atunci când iubeam,

ce tânăr

eram

o!

eram

ce tânăr

atunci când iubeam:

de mă gândeam la ei,

teii scoteau flori pe ram;

iarba creştea sub paşii mei,

şi-a mea îmi era lumea toată...

Mult prea multă-mi părea Poezia...

Vroiam să măsor cu o iubire vecia...

Vroiam să dobor secunda cu o săgeată...
Este de remarcat că asemenea construcţii formale codifică sensul pe toate planurile, în primul rând, sub aspect lingvistic, iar, pe de altă parte, semnul iconic este actualizat prin forma de clepsidră, aceasta simbolizând scurgerea continuă a timpului, o temă cu valoare universală.

Afirmăm că, pe bună dreptate, Nicolae Dabija a intrat în conştiinţa cititorului activ al cărţii naţionale româneşti chiar de la apariţia plachetei de debut, Ochiul al treilea, pentru sensibilitatea sufletească, intuiţia lingvistică, îndemânarea stilistică, efortul de cizelare a expresiei şi nu numai. N. Dabija păstrează coloritul local, îmbină măiestrit tradiţia (folclorică) şi propriile inovaţii, astfel integrându-se total în contextul naţional basarabean. Poetul se manifestă ca un cercetăror interesat de rădăcinile neamului, de rădăcinile vieţii noastre spirituale, de valorile neperisabile, de tot ce este autohton.
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   30

similaire:

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSaint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée...
«Saint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée et croisée de deux cités portuaires de part et d’autre de l’Atlantique...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Pleins feux sur Halloween !
«Horror Nights», du 26 septembre au 1er novembre est un rendez-vous incontournable !

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Le plein de nouveautés !
«Beautiful Europe» créé l’événement et invite à la rêverie ! Sur un écran à 360°, 11 projecteurs surpuissants, accompagnés de son...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconUne nouvelle plateforme ludique et éducative en ligne
«kit de démarrage» plein de surprises. La carte de membre de l'Europa-Park junior club est disponible dans des magasins du parc désignés...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconProgramme de recherche «Les figures de l’intermédiation marchande...
«[…]En fait, Yvan Debbasch passe en revue toutes les Echelles méditerranéennes, et ce sont les conditions générales du commerce entre...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI icon«Les Entretiens de l’Excellence» Le Club XXI e siècle organise en partenariat avec Sciences-Po
«Le modèle français de promotion sociale est toujours valable et opérant. Contrairement à ce que l’on peut entendre, l’ascenseur...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSitué à Waldkirch en Forêt-Noire, mack rides voit le jour en 1780....
«Gastronomie» et «Marketing» d’Europa-Park. Au cours de leurs études, Michael et Thomas Mack ont acquis une formation internationale...






Tous droits réservés. Copyright © 2016
contacts
h.20-bal.com