Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI





télécharger 1.24 Mb.
titreIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI
page6/27
date de publication13.05.2017
taille1.24 Mb.
typeDocumentos
h.20-bal.com > littérature > Documentos
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27

6. Mémoire ou descendance

On l’aura compris, sous la plume d’Annie Cohen, la mémoire a une connotation négative : qualifiée de « géographie mentale », c’est ce qui a formaté la narratrice en raison des événements vécus par sa communauté, ses parents, sa famille. La mémoire, c’est ce qui colle à la peau en raison de l’inscription de l’individu dans un groupe et de sa transmission par la famille, l’histoire etc. Et c’est précisément de cette mémoire de juive d’Algérie que la narratrice veut se libérer : « Pourquoi rester dans cette lignée ? (…) Les racines ne m’intéressent pas. Cette conjugaison de l’espace et du temps, de la géographie et des origines me propulsent dans l’unique présent.» (74) Dès lors, la mémoire est remplacée par le terme de « descendance » parce qu’il permet de répondre à la question de savoir d’où on vient : « Il faut incinérer le passé (…) faire de ses ancêtres une descendance. » Chez Annie Cohen, il n’y va donc plus d’un héritage mémoriel collectif ou familial et dont l’individu devrait se sentir porteur ; il y va d’une filiation uniquement biologique. Cependant, la mémoire collective judéo-algérienne n’est pas reléguée au rang des indésirables ; elle reste présente parce que la narratrice veut en être consciente tout en refusant le monopole et l’impact déterminant qu’elle peut avoir dans la constitution identitaire. En ce sens, le texte d’Annie Cohen peut se lire comme un récit non pas de filiation tel que l’avait défini Dominique Viart [Viart, 2009], mais comme un récit d’anti-filiation. Car ici le fait de briser le silence parental et essentiellement paternel n’a pas pour fonction les retrouvailles avec une identité tue et cachée. Au contraire, sa fonction est de mettre un terme à une transmission non choisie, qui prédéterminerait l’individu et occulterait sa propre construction identitaire : « Il fallait casser la transmission, la filiation, fuir la tribu. » (72) En enterrant symboliquement son père, la narratrice enterre par là-même un devoir de mémoire face au patronyme qu’elle porte et à l’histoire de sa famille et communauté. Dans Géographie des origines, l’histoire fait place à la géographie: « Ne plus dire : il était une fois, mais : il était là-bas. » En d’autres termes, ce n’est plus l’histoire qui est déterminante dans la construction identitaire, mais les lieux dans lesquels un individu évolue parce que les lieux mettent à bas l’idée d’une identité à tout jamais définie et donc unique: « L’histoire déborde et la cartographie des origines dépasse une seule identité. » (16)
7. Révision de l’identité
Sans peut-être le savoir, Annie Cohen soulève la question de la validité du terme d’identité à laquelle essaient de répondre les nombreux travaux universitaires des dernières décennies. En effet, ceux-ci ont montré combien ce terme était d’un emploi délicat étant donné que l’identité n’est pas quelque chose de stable et de définitif mais, bien au contraire, en formation voire reformation permanente. La question est d’autant plus accrue pour les personnages postcoloniaux que sont ceux de la littérature judéo-algérienne. Jean-Claude Kaufmann, psychologue, rappelle la motivation pragmatique qui a amené les institutions - en premier lieu l’Eglise et par la suite l’Etat - à se charger de comptabiliser la population et de fixer son identité nominale sur papier. Aussi l’identité représenterait selon lui la « mémoire conservée par l’Etat » [Kaufmann 2014: 20]. Par ailleurs, il constate que le besoin de fixer une identité se crée dans la négation p.ex. parce qu’un Etat procède sciemment à l’exclusion d’une partie de la population et fait donc de l’identité la garante d’une appartenance ethnique ou autre.

Cependant, Kaufmann ne sépare pas le concept d’identité de celui d’identification. Au contraire, l’individu, selon lui, se trouverait dans un processus récurrent de création identitaire précisément parce qu’il s’identifie à différentes choses selon les moments de son existence. On pourrait donc dire que l’identité est la somme des identifications qui s’offrent à l’individu. Or, comme elles ne sont ni constantes ni figées, l’identité, logiquement, se meut, se transforme. Elle n’est donc ni définitive ni pré-déterminée et en opposition absolue avec une identité posée sur un papier tel que peut le représenter une carte d’identité.

Pour ce qui est d’Annie Cohen et de la littérature judéo-algérienne en général, on constate que les personnages, après avoir affirmé une identité juive pour se positionner face à l’Autre, se posent la question de savoir qui ils sont. Et c’est par le truchement des identifications multiples et changeantes que les personnages engagent et entretiennent cette réflexion. Tel que le formule Kaufmann, tous s’écrivent après avoir assumé de façon autonome le qualificatif « juif ou juive d’Algérie» et pour ce qui est de la narratrice de Géographie des origines, après s’être libérée d’une mémoire et identité héritées.

Par ailleurs, le refus d’Annie Cohen d’établir un lien direct entre identité et mémoire rappelle la position de Michael Rothberg dans son livre-phare Multidirectional memory dans lequel il déclare « Our relationship to the past does partially determine who we are in the present, but never straightforwardly and directly, and never without unexpected or even unwanted consequences that bin us to those whom we consider other. » [Rothberg 2009: 4]

Morts, les parents de la narratrice ne peuvent logiquement recevoir le témoignage de leur fille. Aussi à qui s’adresse-t-il sinon au lecteur en train précisément de lire Géographie des origines ? Mais à quel lecteur ? Qui est le destinataire du témoignage ? Et qui est le destinataire de cette libération mémorielle et identitaire ? Si la question se pose, c’est que la narratrice convoque en un seul et même récit de 122 pages écrit en français plusieurs géographies, cultures et histoires : celles du judaïsme, de la France, de l’Algérie, d’Israël et de l’Espagne. Nombreuses sont les citations d’auteurs, d’œuvres philosophiques, littéraires ou religieuses de penseurs juifs, musulmans et chrétiens, de la Bible. On ne compte pas les acteurs, auteurs et chanteurs français, russes, allemands mentionnés au fil du récit, les paysages algériens et français, les références aux coutumes culinaires judéo-algériennes etc.
8. Les destinataires
Dans Géographie des origines, il y a au moins deux lecteurs qui s’entrecroisent, s’entremêlent et jamais ne se quittent. Le premier est celui qui connaît les lieux évoqués, les codes culturels, les traditions, les us et coutumes, les événements historiques ou culturels qu’ils soient français, algériens, juifs ou autres. Ainsi Annie Cohen a-t-elle p.ex. recours à un champ lexical se rapportant aux traditions religieuses juives. Les mots tels que yeshiva, kaddish, shoffar – pour n’en citer que quelques-uns – prennent place dans le texte d’une façon tout à fait naturelle sans pour autant être ni traduits ni expliqués. De même qu’elle ne traduit pas les quelques mots espagnols tels que « dígame, que lástima!, madremía, gracias por su visita » qu’un lecteur français n’est pas sensé connaître. Aussi le lecteur peut-il être un coreligionnaire, un lecteur averti ou cultivé.

Le second lecteur qu’on peut faire ressortir est le lecteur non-averti, qui ne connaît ni les lieux ni ce à quoi il est fait allusion. Se présentent alors deux cas de figure : soit le mot hébreu, la fête juive, le mot espagnol ou autre ne sont pas traduits et ne font pas obstacle à la compréhension du texte ; soit le mot, la référence culturelle sont accompagnés d’une traduction voire d’un équivalent que la narratrice met entre parenthèses. Lorsque la narratrice p.ex. décrit les forêts algériennes, elle les compare à des paysages qu’un lecteur français sinon connaît, du moins peut s’imaginer. L’adresse est alors explicite. Averti ou non-averti, le lecteur de Géographie des origines devient le réceptacle d’une mémoire. En ce sens aussi, elle fait son entrée dans le champ de la littérature et de la mémoire nationales ; c’est le lecteur qui perpétue la transmission.

Traduits ou pas, expliqués ou pas, ces termes ou allusions historiques, culinaires, linguistiques ou culturelles sont intégrés dans ce récit de la mémoire et du témoignage. Leur présence ni ne gêne ni n’est fortuite. Quelle est donc leur fonction ? C’est la réponse à cette question qui va nous ramener à l’idée d’Europe. Car en convoquant usages et coutumes judéo-algériens, en convoquant la géographie et l’histoire de la France et de l’Algérie dans un récit rédigé en français, dans une langue européenne, la narratrice permet à ces éléments de dépasser une frontière qui est celle entre l’Afrique du Nord et l’Europe. Ces éléments prennent place dans le récit et interpellent les lecteurs européens et non-européens, juifs et non-juifs qui sauront s’y retrouver. En revanche, celle qui orchestre le récit, Annie Cohen, est bien celle qui connaît et maîtrise l’ensemble des références. En ce sens, le texte d’Annie Cohen montre combien la narratrice est consciente de l’artificialité de l’identité. Preuve en est en termes de poétologie la configuration du récit dans lequel les informations sont disséminées et que le lecteur est acculé à chercher, à recomposer. Le texte devient le lieu, non plus d’une identité, mais d’une orientation identitaire selon la localisation géographique du sujet. « La terre de la mort n’est pas celle de la naissance», c’est par ces phrases que se termine le récit d’Annie Cohen et qui, par-là, ne relate pas seulement son expérience personnelle ; au contraire, il y va d’une expérience qui concerne tout être humain, exposé à l’heure de la mondialisation à foule de composants identitaires et mémoriaux.
Références bibliographiques
Amar, Marlène, La femme sans tête, Paris, Gallimard1993.

------------------, Des gens infréquentables, Paris, Gallimard1996.

Cohen, Annie, Géographie des origines, Paris, Gallimard 2007.

Doukhan, Roland, Berechit, Paris, Denoël1991.

Guedj, Colette, Le journal de Myriam Bloch, JC Lattès2004.

Sudaka-Bénazaref , Jacqueline: D’un temps révolu – Voix juives d’Algérie, Paris, L’Harmattan 2007.
Œuvres critiques
Balandier, Georges, « La situation coloniale : approche théorique », Cahiers internationaux de sociologie, 11, 1951, p. 9, cité in : Marie-Claude Smouts, La situation postcoloniale, 2007, p. 32.

Bornand, Marie, Témoignage et fiction : les récits de rescapés dans la littérature de langue française, 1945-2000, Genève, Droz 2004.

Dahan-Feucht, Danielle, « Marlène Amar : Du silence à l’expression revendiquée d’une mémoire », in : Expressions maghrébines, « Nouvelles expressions judéo-maghrébines », Vol. 13, no. 2, hiver 2014, pp. 67-78.

Kaufmann, Jean-Paul, L’invention de soi. Une théorie de l’identité, Paris, Pluriel 2004.

Stora, Benjamin, Les trois exils. Juifs d’Algérie, Paris, Stock 2006.

Zaoui, Amin, « Les écrivains judéo-algériens », in : http://www.liberte-algerie.com/culture/les-ecrivains-judeo-algeriens-souffles-226665, consulté le lundi 18 août 2014 à 11 heures.

Norman Manea. Memorie, ficţiune, literatură
Prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu

Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava
Résumé: Notre étude constitue une analyse du volume Plicuri şi portrete [Enveloppes et portraits] (Polirom, 2004), accomplie dans la perspective de la relation qu’on peut établir, dans le cas de l’œuvre de Norman Manea, entre la mémoire, la fiction et la littérature. Comment le fait concret, biographique, glisse-t-il dans l’œuvre et dans quelle mesure ce fait est-il influencé par la biographie immédiate de l’écrivain? Si l’on parle, de plus, d’une expérience – traumatique ou rédemptrice – comme celle de l’exil, dans quelle mesure influence-t-elle l’enjeu de cette transgression? L’écrivain est-il ingénu ou, par contre, engagé dans la métamorphose de la biographie en fiction et dans quelle mesure l’auto-fictionnalisation appartient-elle à une stratégie aux buts précis?! Voici quelques questions suscitées par l’œuvre de Norman Manea, une œuvre qui peut constituer un cas exemplaire pour la compréhension de la relation complexe entre la mémoire, la fiction et la littérature.
Mots-clés: Norman Manea, exil, mémoire, fiction, éthique

Cum anume glisează faptul concret, biografic, în operă şi cît de mult acest fapt este influenţat de biografia imediată a scriitorului? Dacă vorbim, în plus, de o experienţă – traumatizantă sau eliberatoare – precum aceea a exilului, cît de mult influenţează ea miza acestei transgresări? Este scriitorul ingenuu sau, dimpotrivă, angajat în metamorfozarea aceasta a biografiei în ficţiune şi cît de mult autoficţionalizarea aparţine unei strategii cu ţinte precise?! Iată cîteva întrebări pe care le suscită opera lui Norman Manea, operă care poate fi un caz exemplar pentru înţelegerea relaţiei complexe dintre memorie, ficţiune şi literatură. Fenomen în mişcare, înşelător, în fond, care se bazează tocmai pe trădarea aşteptărilor, a clişeelor şi pre-judecăţilor, literatura îşi redefineşte în permanenţă graniţa fragilă cu socialul: îşi schimbă funcţiile aşa cum îşi schimbă şi identitatea. Pactul autobiografic, un pact etic, e implicat – poate altfel decît acum o sută de ani – în condiţia însăşi a literaturii.

Revenind la Norman Manea, la opera sa, cred că se poate construi o exegeză tocmai pe relaţia complicată dintre memorie, ficţiune, literatură, avînd ca reper scrierile din ţară ori cele din „exil” (locuind într-o limbă, cum spune, cuvîntul exil capătă brusc o altă conotaţie decît cea obişnuită şi de aceea preferăm să-l punem între ghilimele), trecînd de la Anii de ucenicie ai lui August Prostul la Întoarcerea huliganului ori la Vizuina. Am sentimentul uneori că, în cazul lui Norman Manea, graniţele dintre genuri sunt aruncate în aer şi că miza recuperării fiinţei – una dintre acelea care stă în centrul operei de ficţiune – este la fel de acută în opera memorialistică ori în cea de interviuri. Încerc să privesc, în tot cazul, opera unui scriitor în totalitatea ei.

În paginile ce urmează nu vom propune o astfel de exegeză amplă, o secţiune în totalitatea operei, instrumentată cu ajutorul relaţiei dintre memorie, ficţiune şi literatură. Aceasta e o temă care implică o altă anvergură. Ne propunem mai degrabă să facem o analiză a uneia dintre cărţile unde Norman Manea apare, ca să zicem aşa, în concreteţea sa. Dar o concreteţe care pare să permită saltul în problematica însăşi a literaturii, ca spaţiu în care memoria şi ficţiunea se completează reciproc.. O analiză a volumului Plicuri şi portrete (Polirom, 2004).

La un an după apariţia Întoarcerii huliganului, Norman Manea publica volumul Plicuri şi portrete; răspundea astfel unei exigenţe interioare, formulate pe coperta a IV-a a cărţii astfel: „Din păcate, despre prietenii mei din perioada bucureşteană şi despre cei care s-au adăugat, ulterior, în România şi America, în anii exilului meu transatlantic, nu am reuşit să scriu măcar un volum, cum aş fi vrut şi ar fi meritat”. Probabil că sînt cuvintele dintr-un interviu anterior. Aşadar, într-o primă instanţă, volumul are exact această miză, a prieteniei. Anecdotică, amintiri, fragmente de scrisori, evocări, într-un fel de recuperare a timpului care angajează credinţa în propriile valori. Nu-i vorbă, tocmai pe temelia acestor valori, unii din prieteni par să se fi înstrăinat, sau, dimpotrivă, Norman Manea îi vede străini. În aşa fel încît cartea cu prieteni devine cînd şi cînd o carte polemică, oricum pasională.

Portrete memorabile, aşadar, despre Miron Radu Paraschivescu, Lucian Raicu, Florin Mugur, Sorin Titel, Radu Petrescu, Virgil Duda, Paul Georgescu, Mariana Marin, Liviu Petrescu, Zigu Ornea, Leon Volovici, sau, în partea a doua a cărţii, despre Saul Bellow, Sabáto, Kertész şi alţii, cunoscuţi după plecarea din România. Alături de vii, un Blecher, un Kafka, Bruno Schultz sau Musil. O familie de spirite, în texte care ar putea fi numite ocazionale, publicate de-a lungul vremii în reviste din România, dar nu numai, susţinute finalmente de un poem, citit, bănuim, la un Tîrg de carte de la Ierusalim. Cheia întregii cărţi ar putea fi căutate chiar aici, în acest poem numit Vorbind pietrei, partea a treia a volumului. Este o meditaţie asupra omului, care începe astfel: „Voi care locuiţi în liniştea eternităţii, / aici, pe dealul de piatră, / nu mai ştiţi ce este un om. / Nu ştiţi ce este un om / care se zbate în mîlul zilelor efemere, / superbele zile şi nopţi ale incertitudinii”. Căci, evident, dincolo de evocări, de portrete, de plicuri, există nu numai un „patos afirmativ” – sintagma îi aparţine lui Ion Ianoşi –, ci chiar o anume tensiune care problematizează condiţia omului. Portretele sînt, pînă la urmă, pretextele unei angajări meditativ-interogative. Textul despre Blecher sfîrşeşte cu aceste cuvinte: „Ca şi Kafka sau Schultz, cu care a fost adesea comparat, Blecher nu a scris sub pseudonim, dar nici nu a făcut partizanat combativ sau formale declaraţii de apartenenţă. Fără a trata explicit teme evreieşti, literatura sa trimite spre un fond stabil de sensibilitate şi spiritualitate”. Or, dacă chestiunea declaraţiilor de apartenenţă merită o discuţia mai largă, pe care nu o vom purta aici, fondul stabil de sensibilitate îşi găseşte aici partea sa. Dincolo de frînturile portretelor, e de căutat un sens.

Astfel, se profilează deja două chestiuni care ar merita comentarii. Mai întîi, în ce măsură o carte de felul acesta poate să-şi depăşească articulaţiile, compoziţia, materialul propriu-zis? Altfel spus, nu e oare posibil ca însuşi conceptul de literatură să se lărgească în aşa fel încît un volum precum acesta, confesiv, biografic, evocator, conţinînd scrisori, să poată fi numit, în ansamblul său, unul literar, chiar dincolo de intentio auctoris? Faptul că volumul se încheie cu poemul invocat mai devreme e o dovadă în plus că scriitorul însuşi va fi meditat, într-un fel sau altul, la această chestiune. Sau dacă nu strict la aceasta, atunci la cea care are în vedere a doua temă a dezbaterii. Şi anume: Dincolo de portrete, se conturează o etică. Ce este literatura dacă nu o angajare etică? Nu este în felul acesta esteticul însuşi mai convingător? Nu iese esteticul însuşi din această confruntare în cîştig? Şi, deşi precizam că vom lăsa chestiunea apartenenţei cumva suspendate, nu pot să nu observ aici cum pare să se modifice în timp atitudinea evreilor (oh, generalizările astea!) faţă de chestiunea etică. Consideraţi cîndva (chiar acuzaţi) că ar fi susţinători ai esteticului pur, modernist, transnaţional, europenizant etcaetera, etcaetera (Lovinescu însuşi ar fi făcut un astfel de partizanat), ei ar susţine – susţin – acum angajarea etică. În realitate, nu-i decît aparenţa unei contradicţii, întrucît bătălia pentru autonomia esteticului se făcea pe fondul prezenţei unui activism naţionalist care risca să piardă din vedere tocmai omul. În spatele bătăliei pentru estetic se afla tocmai o angajare etică.

În fine, aşadar: dacă citim volumul acesta ca pe unul de literatură, atunci în prim-plan se află nu portretele şi întîmplările din trecut (fie ele legate de anii comunismului ori de experienţa exilului – pagini elocvente de document subiectiv, de altfel), ci cîteva obsesii, care articulează arhitectura interioară a unei fiinţe care îşi asumă fragilitatea, interogîndu-şi-o în permanenţă. Fără îndoială, cuvintele lui Pascal, pe care Norman Manea le citează referindu-se la Blecher, i se potrivesc prea bine lui însuşi: „Nu e nevoie ca întreg universul să se împotrivească pentru a-l strivi – o boare, o picătură de apă sînt în stare să-l ucidă. Dar chiar dacă universul îl striveşte, omul e mai măreţ decît ceea ce îl ucide, pentru că el ştie”. Norman Manea ştie sau, mai degrabă, vrea să ştie. Prin urmare, nu-i cerem prea mult acestei cărţi citind-o ca pe o carte de literatură?!

Fireşte, portretele rezistă prin sine, anecdotica poate fi folosită pentru a reconstitui frînturi din biografia lui Norman Manea, documentele, oricît de subiective, fac cea mai bună radiografie a unui timp; cu toate acestea, sînt cîteva trasee care pot fi urmărite de la distanţă şi care dau unitate volumului; o dovadă în plus cum frumosul este expresia angajării fiinţei într-o dezbatere despre sine, despre lume, despre identitate, despre celălalt, ori despre izolare, singurătate, curaj. Şi despre exil, fireşte, temă definitorie pentru scrisul lui Norman Manea. De altfel, la Bard College, a ţinut un curs intitulat Exil şi înstrăinare în proza modernă. Un altul, de mai tîrziu, numit Danube – a literary journey, în care vorbea despre Ionescu, Musil, Kafka, Koestler, Kiš sau Canetti va fi avut el însuşi miza aceasta a înstrăinării generate de vremurile schimbătoare.

În fine, despre exil ca despre o fatalitate. Sau, la polul opus, despre imposibilitatea exilului, căci, rămînînd legat de limba ţării din care ai plecat, nu faci decît să zgîndări neputinţa de a fi altul. Oricum, vieţuind în „capitala mondială a exilaţilor”, Norman Manea trăieşte dramatic neputinţa de a-şi asuma libertatea, căci New York-ul e, în fapt, locul în care nimeni nu mai este, de fapt, exilat. A asocia şi suprapune experienţa exilului peste aceea a libertăţii este chiar miezul traumei pe care şi-o asumă Norman Manea. În cele din urmă, nu despre exil este vorba, ci despre înstrăinare. Or, fiinţa se poate simţi străină oriunde. Citim la un moment dat: „Străin, aici? Străin sau înstrăinat oriunde, pînă la urmă. Mi-am regăsit obişnuinţele. Le port cu mine, oriunde”. Cuvinte care seamănă cu ceea ce credea Cioran: „Ai dreptate: oriunde pe pămînt aş fi avut aceeaşi viziune asupra lucrurilor, aceeaşi frămîntare şi acelaşi dezgust. În fond, faptul că trăieşti la Răşinari sau la Paris n-are nici o legătură cu ce eşti de fapt”. În aceste condiţii, contextul politic concret ori filonul ca atare al evreităţii nu vor fi făcînd decît să plaseze fiinţa umane în propriile-i meandre, împlinite în incertitudine şi ezitare. De aici, întrebarea lui Florin Mugur, dintr-o epistolă: „Există pentru noi un loc fericit?”. În permanenţă, prezenţa este o utopie neagră, un spaţiu infernal. Nu întîmplător, exilul pare nu o opţiune, ci o fatalitate, şi nu întîmplător, Norman Manea reaminteşte cuvintele unui rabin, reluate de Gombrowicz, care spunea: „Drumul în această viaţă este ca tăişul unei lame; de o parte, infernul; de cealaltă, infernul. Între ele, calea vieţii”. Prin urmare, de discutat, de fapt, două ipostaze ale exilului: prima, a celui exilat în propria ţară, cea de-a doua, cu cuvinte care îi aparţin lui Norman Manea şi care ar putea fi titlul unei cărţi despre exilaţii politici, exilul de după exil. Căci unde eşti cu adevărat exilat: în Infernul de-acasă, sau în acela al lipsei de identitate, al rătăcirii prin locuri străine?
Fără îndoială, experienţa exilului nu poate fi ruptă de criza identităţii. Tocmai de aceea, cred, pentru Norman Manea „Metamorfoza rămîne o operă esenţială despre exil şi înstrăinare, ca experienţe umane extreme, cu particular impact în secolul care s-a încheiat şi în cel care începe”. De altfel, şi la întrebarea lui Florin Mugur, privind locul fericit, răspunsul lui Norman Manea ar putea fi limba română, casa este limba în care scrii, chiar dacă această casă, ca în cazul lui Celan însuşi, ţi-a ucis părinţii; putem deduce, prin urmare, că acest loc fericit nu-i decît o nişă a interogaţiilor torturante. Exilul în propria ţară sau exilul în propria limbă. Mai mult, fiind vorba despre identitate, ne fixăm, de fapt, în limitele „exilului esenţializat” al oricărui artist, şi nu numai în sensul în care, cum citim într-un loc, cu referire la Fundoianu, „poezia a rămas o formă privilegiată de exilare din cotidian şi de asumare şi transfigurare, în acelaşi timp, a cotidianului, cu deloc puţinele exiluri pe care ni le-a tot dăruit”. A face din scris o formă privilegiată de evadare (a se citi exil) din cotidian sau din lumea bestiilor politice nu înseamnă decît a te înstrăina prin autentificare, a te recunoaşte în altul. Dacă exilului de după exil (sau neantului de după neant) nu-i putem descoperi decît forţa alienantă, exilul în scris e o autentificare a fiinţei, o întemeiere a ei, dar o întemeiere prin suferinţă.

Fără să insiste prea mult asupra ei, Norman Manea invocă la un moment dat ruptura, specifică scriitorului modern înainte de toate pentru că el, începînd cu Proust, a conştientizat-o, între fiinţa concretă şi cea creatoare, între „persoana publică şi cea profundă”. Or, spune Norman Manea, scriind, „Dublul ieşea, ca un scafandru hipnotic, din străfundul limbii îngînate, fără voce, devenind, iată, Vocea, în care nu mai poţi evita să te recunoşti”. A te înstrăina în spaţiul concret, a fi un exilat în contextele imediateţii înseamnă, deopotrivă, o împlinire în interior. De aici, poate, retractilitatea lui Norman Manea, stranietatea lui într-o lume căreia nu-i era străin ocolişul balcanic. Fireşte că în spatele unei afirmaţii de genul „Eram şi nu eram inginerul...” se ascunde neliniştea privind recunoaşterea propriei identităţi, stăpînirea şi certitudinea ei. Ruptura este firească. Între „ţara imaginară a cărţilor şi cuvintelor prin care cutreieram” şi ţara concretă, între eul care trăieşte în cuvinte, din cuvinte, şi cel imediat, fizic, se produce o ruptură. Este, dacă vreţi, prima formă a libertăţii care ia forma exilului, replica, umbra, consecinţa altui exil. În fine, este eul biografic salvat prin scris? Dimpotrivă. Eul biografic se diluează treptat, fiind substituit de un altul, rămas în permanenţă un fenomen în mişcare şi care, la rîndu-i, oferă prea puţine certitudini. „Limba secundă îşi impunea treptat jocul şi obsesiile”, citim la un moment dat.

Or, deducem de aici că se produce, de fapt, o întemeiere a fiinţei prin limbă. Nu ştiu de nu va fi fiind la mijloc chiar experienţa lui Heidegger. Miron Radu Praschivescu îi cere la un moment dat, înainte de vremea debutului, date bio-bibliografice şi precizează într-o paranteză: „pot fi şi fictive de vreme ce le semnaţi”. Cert este că acest altul, întemeiat prin limbă, dublul, cum e numit la un moment dat, dă deopotrivă certitudinea (ba chiar orgoliul) salvării şi deopotrivă asigură plasarea pe marginea precarităţii. Creşti într-o parte şi scazi în alta. Pînă la urmă, devii ceea ce scrii, ne spune Norman Manea, şi ceea ce scrii este consecinţa unei angajări a fiinţei în prezent. De aici, poate, sentimentul urgenţei (marele exil e trecerea în Lumea de Dincolo), de aici umorul negru, urmuzian, anxietatea, de aici obsesia carnavalescului. Scrie Norman Manea, exegetic: „Carnavalul, dintotdeauna o burlescă sfidare iconoclastă a convenţiei, înfruntarea bufonă a Morţii, sărbătoarea, dezinhibarea, exhibarea. Sub protecţia măştii, însă. Transgresarea, ardentă eliberare erotică şi sexuală a diferenţelor sociale, ca şi a gradelor de rudenie, beneficiase de egalizarea prin mască”. În treacăt fie zis, nu este masca însăşi un semn al exilului?

Oricum, peste toate, aşadar, literatura ca etică. De amintit aici „întîlnirea” cu Radu Petrescu, estetul prin excelenţă. Norman Manea plasează totul în opoziţia dintre Atena şi Ierusalim şi precizează: „Oricît fusesm şi rămăsesm vulnerabil la seducţia Frumuseţii, eram totuşi, probabil, mai obsedat de adevăr”. În cele din urmă, pentru Radu Petrescu însuşi „Reacţia «fără măsură» devenise, cînd-cum-de ce, din nou... literatură”.

Este chiar întrebarea de la care am pornit în scrierea acestui text. Este cartea aceasta, de plicuri şi portrete, în fond, literatură? Şi dacă da, de unde se naşte frumuseţea ei? Nu cumva din neliniştea provocată de căutarea adevărului? Din experienţa devenită în sine căutare a adevărului? O experienţă pe care o generează nu numai lumea, cu toate ale ei, ci şi scrisul. În fine, n-aş încheia aceste rînduri înainte de a relua cuvintele lui Liviu Petrescu, cel care, înainte de a muri, lucra la o carte despre proza lui Norman Manea. Citim: „Ceea ce ne leagă pe noi, unii de alţii, este însă absolut indestructibil; sîntem, toţi trei (Norman Manea, Cella, soţia lui, şi Liviu Petrescu însuşi, n.n.), naturi gemene, făcute din aceleaşi fragilităţi, sîntem firi vulnerabile, cu totul neînarmate faţă de multiplele forme de agresiune pe care le produce timpul în care trăim. De altminteri, cred că aceasta este mărturisirea cea mai adîncă pe care o conţine literatura ta, începînd chiar cu prima carte”. În centrul interpretării sale, Liviu Petrescu urma să aşeze conceptul artistului în chip de clovn – acel clovn care înseamnă deopotrivă carnavalesc, salvare de la moarte, înstrăinare. În ce măsură cartea aceasta cu prieteni are în centru masca aceasta a clovnului – care îşi exhibă fragilitatea şi tocmai astfel o învinge – e deja o altă întrebare.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27

similaire:

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSaint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée...
«Saint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée et croisée de deux cités portuaires de part et d’autre de l’Atlantique...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Pleins feux sur Halloween !
«Horror Nights», du 26 septembre au 1er novembre est un rendez-vous incontournable !

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Le plein de nouveautés !
«Beautiful Europe» créé l’événement et invite à la rêverie ! Sur un écran à 360°, 11 projecteurs surpuissants, accompagnés de son...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconUne nouvelle plateforme ludique et éducative en ligne
«kit de démarrage» plein de surprises. La carte de membre de l'Europa-Park junior club est disponible dans des magasins du parc désignés...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconProgramme de recherche «Les figures de l’intermédiation marchande...
«[…]En fait, Yvan Debbasch passe en revue toutes les Echelles méditerranéennes, et ce sont les conditions générales du commerce entre...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI icon«Les Entretiens de l’Excellence» Le Club XXI e siècle organise en partenariat avec Sciences-Po
«Le modèle français de promotion sociale est toujours valable et opérant. Contrairement à ce que l’on peut entendre, l’ascenseur...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSitué à Waldkirch en Forêt-Noire, mack rides voit le jour en 1780....
«Gastronomie» et «Marketing» d’Europa-Park. Au cours de leurs études, Michael et Thomas Mack ont acquis une formation internationale...






Tous droits réservés. Copyright © 2016
contacts
h.20-bal.com