Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI





télécharger 1.24 Mb.
titreIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI
page7/27
date de publication13.05.2017
taille1.24 Mb.
typeDocumentos
h.20-bal.com > littérature > Documentos
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   27

Exilul literar românesc. Dileme si traume identitare
Prof. univ. dr. Iulian Boldea

Universitatea „Petru Maior”, Tîrgu-Mureş
Abstract: Integration and alienation, identity and rupture, are some of the determinant peculiarities of literature of the exile, which is legitimized by assuming an identity both originating and intentional uprooting, by transgression of ethnic boundaries. This paper discusses the implications created by the construction of a public identity focused on political protest and the achievement of critic authority in the case of Romanian anticommunist writers Monica Lovinescu and Virgil Ierunca, notorious exiled intellectuals and editors at Radio Free Europe, the most influential voices for the Romanian intellectuals.
Key-words: Exile, Criticism, Literature, Protest, Anti-communism
Etică şi confesiune
Obligaţia morală a criticii şi istoriei literare actuale e reprezentată, tot mai acut, de necesitatea reconsiderării (adică a considerării la justa valoare) a contribuţiei scriitorilor români ai exilului. Aceştia fac parte, fără nici o îndoială, din circuitul de valori al spiritualităţii româneşti. Ei sunt produsul matricei spirituale mioritice, pe care au purtat-o în sinele lor cel mai adânc, oriunde au fost siliţi să se oprească, cu voie, sau, mai ales, fără de voie, în peregrinările lor. De aceea, literatura română nu poate fi întreagă fără operele lor, în care realităţile autohtone transpar cu insistenţa pătimaşă a unor obsesii. Fără mărturia lor tulburătoare. Căci, în fapt, operele scriitorilor din exil s-au constituit, toate, în mărturii autentice despre o epocă malefică şi absurdă, în mecanismele sale implacabile, aceea a comunismului. Monica Lovinescu face parte dintre puţinii intelectuali români care nu au demisionat de la rigorile adevărului, de la exigenţele morale pe care le impune şi presupune actul scrisului. Cărţile sale pornesc de la premisa, cât se poate de limpede, că scrisul e povară şi clipă de graţie, predestinare şi blestem, şi, mai cu seamă, că ele sunt rezultatul ideii de etică literară.

Monica Lovinescu însăşi îşi subintitulează Undele scurte - Jurnal indirect, semn al conştiinţei implicării subiective, al intensei participări la cele scrise. Mărturia şi mărturisirea girează în egală măsură vocaţia estetică a autoarei, după cum luciditatea şi inconfortul reconsiderării reprezintă pragul necesarului şi deliberatului sacrificiu interior pe care se bazează efortul axiologic al Monicăi Lovinescu. Acest jurnal indirect constituie, de fapt, o altă faţă a interpretării literaturii române postbelice, interpretare eliberată de orice constrângeri, epurată de dogmatism, neoficială şi neinstituţionalizată, dar cu atât mai credibilă. Un revers al medaliei şi un recurs la sinceritate, o alternativă la critica, mai mult sau mai puţin dirijată, din ţară. “Literatură trăită” – am putea denumi paginile adunate sub titlul Unde scurte, pagini ce concentrează în substanţa lor momente de cumpănă şi de revelaţie, de sarcasm polemic ori de admiraţie febrilă, şi care nu sunt niciodată reci, distante, dezimplicate. În timp ce, la adăpostul unei deliberate iluzii, hrănindu-şi vanităţile mărunte, mulţi critici literari din ţară au girat, cu mai multă sau mai reţinută docilitate, farsa tragicomică a comunismului, legitimând-o, direct sau indirect, Monica Lovinescu, alături de Virgil Ierunca şi de alţi intelectuali români din exil, a privit, din exterior dar fără detaşare impersonală, o realitate agonică, o literatură fals idilistă, dogmatică, născută – cu nu puţine şi notabile exemple, desigur - din “directive” şi “circulare”, o literatură controlată cu draconică stricteţe de autorităţi.

De altminteri, paginile din Unde scurte nu sunt altceva decât un subtil, un sensibil seismograf al vieţii literare româneşti de după război, autoarea înregistrând, cu speranţă şi nelinişte, semnele firave ale dezgheţului din anii 65 –70, reinstaurarea dogmatismului de după 1970, decupând profiluri de scriitori, acuzând metamorfoze suspecte, demisii morale subite, strategii cameleonice de cea mai joasă extracţie. Amărăciunea, deziluzia Monicăi Lovinescu se amplifică ori de câte ori teroarea îi împinge pe scriitori la gesturi de laşitate, la o schimbare la faţă mai mult sau mai puţin silnică, la trădare: “Durerea unor scriitori dezişi de ei înşişi şi care azi se străduiesc zadarnic să revină la literatură blestemaţi de cuvântul de ieri, pocit, şi care se răzbună, durerea aceasta trebuie să fie reală. Dar şi blestemul e fără leac. Pot ei, aceşti foşti scriitori, să se apere sau să-i pună pe alţii să-i apere. Pot să afirme, sus şi tare, ca, de pildă, mai demult un Paul Georgescu, că n-a existat un hiatus, un abis – titlurile sunt în faţa noastră şi aşteaptă să fie numărate. Iar la numărătoare se dovedesc a fi, cu indulgenţă, patru, cinci. Cu patru-cinci titluri poţi acoperi şi justifica douăzeci de ani de viaţă literară?”. Interogaţiile Monicăi Lovinescu sunt întrebări pe care ar trebui să şi le pună orice intelectual onest, orice scriitor neafiliat servil dogmei, neaflat la cheremul doctrinei. Iar răspunsurile pe care le află sunt, pe cât de tranşante, de incomode, pe atât de juste. Dispoziţia polemică, nervul satiric, dinamica sarcasmului şi a ironiei sunt mărcile distinctive ale discursului critic al Monicăi Lovinescu, articulat înainte de toate în funcţie de o retorică a adevărului, oricât de greu de acceptat ar putea fi acesta.

O idee centrală susţine, ca o cheie de boltă, demersul autoarei: aceea a situaţiei paradoxale în care se găseşte scriitorul român, aflat, de cele mai multe ori, nu în avangarda negaţiei comunismului, ci în cohorta aderenţilor, în rândul oportuniştilor convertiţi la dogmatism dacă nu din convingere, atunci din interes. Intelighenţia românească a fost contradictorie, aberantă în mişcări în multe din manifestările ei, indecisă în opţiuni, servilă şi aservită dogmelor, cu rare, dar cu atât mai semificative excepţii. De aceea, cum scrie Monica Lovinescu, “pentru a pătrunde din nou în literatură, după zodia realismului socialist care o anulase, se cere un inevitabil popas pe pragul etic (…). Literatura va răspunde întotdeauna de ale ei pe limba-i proprie. Dar mai întâi trebuie să reînvăţăm a vorbi. Şi vorbirea aceasta cuprinde întreaga condiţie a omului strivită de vremurile sub care am stat. Şi mai stăm încă”.

Judecăţile Monicăi Lovinescu pot părea poate prea severe sau excesive. Ele ne scot, e adevărat, din ritualicele şi comodele ierarhii învăţate pe dinafară. Ele reconsideră scriitori, redimensionează opere, aruncă o lumină pe cât de justă pe atât de nemiloasă asupra unei întregi epoci literare. Sunt pagini ce alungă demonii, care exorcizează spaimele cuibărite în noi, pagini obsedante şi obsesive, care absorb, o dată cu irealitatea literaturii, şi demnitatea actului de a scrie. Exasperarea de care se lasă cuprinsă, uneori, autoarea atinge maximum de intensitate, o halucinantă intensitate atunci când, de pildă, se face referire la victimele stalinismului: “În uitarea astfel coborâtă peste trecut, morţii mor a doua oară. Nu li se dă nume sau statut de victimă decât atunci când se hotărăşte de sus. Şi, fiind aleşi de sus, nu poate fi vorba decât de morţi cu carnet de partid. Ceilalţi, care n-au avut legat de fiinţa lor firul roşu al supunerii comuniste, putrezesc mai departe în uitare (…). România nu mai are morţi. Cimitirele reale sunt acoperite de giulgiul tăcerii. Fiecare a murit de două ori, o dată în celula de închisoare sau pe pământul umed de la canal, a doua oară în amintirea care i se refuză. Cât despre supravieţuitori, ei se pot întoarce, dacă acceptă aceeaşi lege a uitării: pocăiţi de inocenţa lor, muţi asupra trecutului, punându-se pe ei înşişi între aceleaşi paranteze ale camuflării”. Recursul la luciditate, persiflarea poncifelor de orice fel, reducerea la neant a ilogicului – sunt tot atâtea motive să considerăm obsesia Monicăi Lovinescu – literatura română – una benefică, în care implicarea şi detaşarea se află într-un echilibru semnificativ. Între rigoare morală şi intransigenţă a esteticului, Monica Lovinescu a reprezentat şi reprezintă una dintre cele mai autorizate şi mai autentic angajate voci ale culturii române contemporane.

Foarte relevant este “patriotismul indirect” pe care îl ilustrează Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, prin intermediul paginilor lor, în care patosul acuzator se îmbină cu o limpede şi fermă conştiinţă morală. Ceea ce frapează, poate, cu îndoită forţă în al cincilea volum al Jurnalului (1996-1997) Monicăi Lovinescu, apărut la Editura Humanitas în 2005 e, înainte de toate, discernământul moral de o precizie ireproşabilă, dublat de instransigenţa judecăţilor, nu o dată severe, intolerante, mai întâi cu sine şi apoi cu ceilalţi. Dincolo de tribulaţiile cotidianului, cu gesturi ce par mecanice, repetitive, dar care fac, totuşi, parte dintr-un ritual existenţial pus cu obstinaţie în serviciul legitimării fiinţei prin cultură, prin cuvântul scris şi printr-o etică a valorii inconturnabilă, Jurnalul e o probă a nevoii autoarei de regăsire, prin intermediul verbului evocator, a propriei identităţi, sfâşiată între două spaţii de cultură, de trăire şi de simţire, desemnate cu patos afectiv reţinut şi cu luciditate. Bucureştiul regăsit după o absenţă îndelungată e resimţit cu perfect aplomb etic, refuzându-se orice refugiu în vreo mitologie a trecutului: „Paşii mei tineri au rămas pierduţi undeva între bulevardul Elisabeta, strada Wilson, liceu şi Universitate; geografia de azi a unui Bucureşti parcurs doar în graba maşinii îmi este iremediabil străină. Poate doar dacă aş fi avut de transformat apartamentul din bulevardul Elisabeta într-o casă memorială mi-aş fi reînrădăcinat şi «împroprietărit» memoria. Digresiunea asta sentimentaloidă mi-am îngăduit-o când am rămas singură cu mine (...). Şi nu suntem, de fapt, acei combatanţi care nu prea mai ştiu ce să facă după ce au câştigat un război – şi ce război! – pierzând, însă, tot atât de neaşteptat, pacea?”.

Destinul tragic al mamei (Ecaterina Bălăceanu) ocupă un spaţiu privilegiat şi semnificativ în aceste pagini; documentele securităţii, la care Monica Lovinescu are acum acces, transcriu o dramă a unei libertăţi confiscate, torturile şi chinurile la care a fost supusă Ecaterina Bălăceanu pentru vina de a avea un copil exilat. Frazele diaristei sunt pregnante şi exacte, lipsite de stridenţe retorice sau afective, dar cu atât mai drastice: „Îmi este intolerabil s-o regândesc pe mama supravegheată şi comentată de «ei». Toţi termenii de care se slujesc în rapoarte nu sunt doar troglodiţi, prostia lor este agresivă, orice cuvânt spus, orice gest făcut de o fiinţă ca mama nu poate să nu li se pară, cum zic ei, «necorespunzător». Peste limba de lemn a partidului se suprapune limba de silă a Securităţii. De această «greaţă» nu m-aş putea dezbăra decât scriind «Trece tramvaiul»: supravegherea aceasta fără sens întreruptă doar atunci când trecea tramvaiul şi nu mai puteau înregistra nimic altceva decât uruitul vagonului pe şine, arestarea, ancheta, procesul, boala neîngrijită, şantajul, moartea. Nu îndrăznesc însă să transcriu ce e în mine. Ce-a fost cu ea. Şi azi e ca o boală”. Sentimentul de vinovăţie pe care memoria abisală a diaristei îl adăposteşte e înregistrat cu aceeaşi luciditate tranşantă, din care orice umbră de idealizare de sine e absentă. Orice compromis. Orice autoiluzionare. Ultragiul şi culpabilitatea sunt cele două sentimente dominante pe care le încearcă Monica Lovinescu la lectura proceselor-verbale de urmărire a mamei sale, documente ale terorii, scenarii contrase ale unui Timp malefic, în care conştiinţele umane erau reduse la neantul dogmatismului, desfiinţate sau îndoctrinate cu premeditare: „Îi vorbesc (lui Stelian Tănase, n. m. I. B.) de impresia de pângărire pe care mi-o produc astfel de documente, dar, chiar în momentul în care mă motivez pentru exterior, îmi dau seama că e şi altceva mai profund şi care ţine de laşitatea mea: mi-e frică să mă apropii de acele străfunduri unde zace culpabilitatea faţă de mama. Evident, obiectiv, nu sunt culpabilă. De aici am făcut imposibilul s-o smulg din ghearele lor. Dacă m-aş fi întors să mă predau în locul ei, ar fi suferit şi mai rău, singura ei consolare (a tot repetat-o codeţinutelor) fiind să mă ştie la adăpost. Şi singura grijă: să nu ajungă Securitatea până la mine şi să mă şantajeze. De unde şi mesajele trimise din închisoare: să continuăm pe drumul nostru, să nu ne lăsăm momiţi cu promisiuni privind soarta ei etc., etc. Vinovăţia mea e de alt ordin. Că n-am avut viziune istorică şi am plecat fără a realiza că e pentru totdeauna. Că n-am rămas alături de ea să suferim şi să murim împreună. Că am pus-o în contact cu Caraion. Complexul meu e confuz, nu se lasă redus la cuvinte (...). Mama în închisoare a ţipat la securistul care-i oferea sănătatea şi libertatea în schimbul unei scrisori către mine îndemnându-mă să devin agenta lor. În acel moment pe mine m-a născut a doua oară, iar pe ea s-a condamnat la moarte”. Monica Lovinescu e perfect conştientă de inadecvarea dintre instrumentele analizei conceptuale, ale logicii diurne şi spaţiul acesta afectiv turbionar, în care stări afective de o deconcertantă profunzime (complexe indefinibile, trecutul ororii, prezentul vinovăţiei etc.) reprezintă tot atâtea răni de nevindecat, tot atâtea traume intolerabile: „Cum să te instalezi cu bisturiul analizei în astfel de zone tulburi, gâlgâind şi de puroiul vinovăţiei resimţite subiectiv, şi de sângele nevinovăţiei reale? Ştiu totuşi că va trebui s-o fac şi că amânarea aceasta neistovită n-are nicio scuză”.

Evident, paginile Jurnalului, atât de dense, atât de substanţiale ca materie biografică şi evenimenţială, ne oferă un prim nivel al percepţiei, de ordinul fenomenalităţii, al aparentului şi cotidianităţii, în care gesturi, întâmplări, scene, figuri, unele pitoreşti, altele odioase, unele transcrise în peniţă afectivă sau elogioasă, altele repudiate cu tranşanţă sunt strânse laolaltă în pasta unui prezent dinamic, înregistrat cu o frenezie a detaliului ce asumă, sub specia autenticităţii autobiografice, şi anecdoticul sau faptul banal şi gestul sau cuvântul revelator: „Telefon astă-seară de la Gabriel ajuns la Paris (...). Gabriela mă anunţă că-mi va telefona zi de zi. Mă cheamă Al. Călinescu şi Matei Călinescu (...). În Apostrof (nr. 9/1996) o scrisoare a lui Negoiţescu către mine din 1947, de care îmi aduc aminte ca prin ceaţă. E de fapt, mai mult o «declaraţie de dragoste» pentru Georges (...). Tot din arhiva lui Nego, în Vatra (8/ 1996), ciorna unui articol al său despre prima întrevedere cu E. Lovinescu. Frumos, exaltat şi inedit (...). Hurezeanu, în urgentă şi detaliată convorbire din Germania (...) Spre seară, telefon de la Niki: PAC-ul nu a atins limita de intrare în Parlament. Niki e sobru şi nu i se simte în voce din inevitabila şi grava amărăciune”. Una dintre obsesiile Jurnalului e, firesc, cumva, tema memoriei şi, legată indisolubil de ea, cea a identităţii. România este, notează diarista, „nu doar aritmică, ci şi uitucă. Chiar dacă am fi V. şi cu mine în stare să alcătuim «sinteze», numai de memorie istorică nu are nevoie o populaţie doritoare, dimpotrivă, de o amnezie cât mai prelungită. Văzând cum nu se preocupă nimeni de ce-a mai rămas ca memorie în exil (arhive, biblioteci, supravieţuitori), mă mir mai puţin de numărul mic al studiilor despre exilul din 1848. Trebuie să fie probabil o vocaţie naţională: preferăm legenda, confruntării ei cu adevărul istoric, cu cercetarea surselor”. Sau, într-o altă pagină, câteva rânduri revelatoare pentru condiţia neamului românesc, care şi-a făcut, în chip paradoxal, din amnezie un instrument de legitimare identitară: „Se tot întreabă de ce evreii au memorie şi noi nu. Îi răspund că evreii au supravieţuit aducându-şi aminte, iar românii, uitând. (Pata albă a absenţei noastre timp de vreun mileniu de pe hărţi din ce altceva s-a născut dacă nu din uităciune?)”. Multe dintre evenimentele politice care se petreceau în România acelei epoci (victoria Alianţei şi a lui Emil Constantinescu în alegeri, eşecul lui Nicolae Manolescu la prezidenţiale, însoţite de trădările şi laşităţile unora, de tenacitatea altora etc.) sunt transcrise pe larg, cu detalii revelatoare, ce transformă paginile de jurnal în document psihologic, adâncind caracterul său de depoziţie morală asupra prezentului, concomitent cu încercarea de resuscitare a unui trecut revolut. Pasionante sunt şi însemnările, polemice, atente, riguroase, neconvenţionale, despre cărţi, scriitori, evenimente culturale, care transformă Jurnalul Monicăi Lovinescu într-un adevărat festin al intelectului. Pragul etic pe care îl impun aceste pagini de jurnal se întâlneşte, pe parcursul multor însemnări, cu pasiunea, obsedant reiterată, a adevărului şi a mărturiei netrucate, expusă în regimul lucidităţii depline şi tutelare. Confesiunea se încarcă, astfel, de reverberaţiile etice ale pactului legitim cu memoria, cu neuitarea, condiţie a libertăţii interioare şi a identităţii cu sine a fiinţei.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   27

similaire:

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconIdentitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSaint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée...
«Saint-Louis du Sénégal et La Nouvelle-Orléans : Histoire comparée et croisée de deux cités portuaires de part et d’autre de l’Atlantique...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Pleins feux sur Halloween !
«Horror Nights», du 26 septembre au 1er novembre est un rendez-vous incontournable !

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconEuropa-Park – Le plein de nouveautés !
«Beautiful Europe» créé l’événement et invite à la rêverie ! Sur un écran à 360°, 11 projecteurs surpuissants, accompagnés de son...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconUne nouvelle plateforme ludique et éducative en ligne
«kit de démarrage» plein de surprises. La carte de membre de l'Europa-Park junior club est disponible dans des magasins du parc désignés...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconProgramme de recherche «Les figures de l’intermédiation marchande...
«[…]En fait, Yvan Debbasch passe en revue toutes les Echelles méditerranéennes, et ce sont les conditions générales du commerce entre...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI icon«Les Entretiens de l’Excellence» Le Club XXI e siècle organise en partenariat avec Sciences-Po
«Le modèle français de promotion sociale est toujours valable et opérant. Contrairement à ce que l’on peut entendre, l’ascenseur...

Identitate şi memorie culturală în Europa secolelor XX – XXI iconSitué à Waldkirch en Forêt-Noire, mack rides voit le jour en 1780....
«Gastronomie» et «Marketing» d’Europa-Park. Au cours de leurs études, Michael et Thomas Mack ont acquis une formation internationale...






Tous droits réservés. Copyright © 2016
contacts
h.20-bal.com